Da, și pireu, și piure sunt forme acceptate ale cuvântului. Treaba merge cam așa: iei niște cartofi, așa, cam cât ar mânca un om la o masă. Îi decojești. Îndepărtezi părțile nașpa. Îi tai în bucăți. Îi arunci în apă. Îi fierbi până intră ușor furculița în ei. Apoi îi scurgi de apă bine de tot, nu-i lași să mustească în apă de două degete, s-a înțeles? Îi pui într-un vas cât de cât adânc.

Când eram la liceu aveam o profă de română excelentă, tobă de carte. Venea și ne dicta toată lecția cap-coadă în fiecare oră. Dacă rețineai ce spunea ea acolo, erai apt să treci Bacalaureatul și să mai și știi ceva în viață despre istoria literaturii. …aceasta fiind, se pare, definiția „profei de română excelente”. Real vorbind, pentru că trebuia să tocim la ea toate comentariile lui pește prăjit și pentru că toate comentariile erau cum erau, n-am avut niciodată tragerea de inimă să citesc nicio carte din programă.

Mâine cică ar fi ceva sărbătoare națională, așa că unii-alții fac promoții pe tema asta. Cum ar fi Libris, o librărie online la care sunt abonată (pe mail) (nu că aș fi cumpărat ceva de la ei) (dar teoretic pot cumpăra) (poate într-o bună zi) (sigur nu azi). Și cum poți să-ți demonstrezi mai bine respectul față de o sărbătoare națională decât punând o tipă îmbrăcată în ie pe anunț, după ce ai angajat un englez să-ți scrie textul de promovare și un copil de gimnaziu să-ți facă traducerea?

Zilele trecute discutam de vreo, vreun, apostrofuri și modul în care s-a transformat limba română (cel puțin cea scrisă) în ultimul secol. Pentru că momentan a-nnebunit populația și tătă lumea o bunghește pe engleză, cineva m-a întrebat ce părere am de efectele romglezei asupra tinerei generații. Păi… sincer? Nu-mi fac griji. Tot blogul de aici de față e scris în română – o română destul de pură, aș zice, cu excepția momentelor în care mai bag o expresie în engleză sau, complet inexplicabil pentru cei care mă cunosc, în franceză (je m’en fous s-ar putea să fie singura expresie pe care o folosesc în scris, dar nu vorbit).

Una din ciudățeniile limbii române e verbul a vroi, pe care foarte multă lume îl folosește. Eu vroiesc, tu vroiești, el/ea vroiește, noi vroim, voi vroiți, ei/ele vroiesc… Nu v-am convins, probabil că n-ați folosit în viața voastră așa ceva. Nici eu. Dar dacă nu vă sună cunoscut, e pentru că e folosit cam întotdeauna la trecut: eu vroiam, tu vroiai, el/ea vroia… și așa mai departe. Cică l-au lăsat afară din DOOM2, de parcă asta ar schimba cu ceva faptul că lumea spune „eu vroiam” într-o veselie.

Dorin spunea acum nu foarte mult timp că a avut șansa să testeze o tastatură românească – e ca o tastatură normală, doar că ai trecute pe ea tastele din română, nu cele din engleză (US) care se poartă pe la noi. Asta e minunăția: M-am anunțat că vreau s-o testez, nu din perspectiva cuiva care face recenzii pe tehnologie, ci din perspectiva cuiva care bate vreun milion de caractere pe lună, sau mai mult.

In ac_e_sta zi am termin_á_tu de studiu limb’a daca si am capetatu una diploma de Baccalariu in ac_e_sta limb’a. Am bag_á_ de s_é_ma ca tote coniecturele ce s’au facutu asupr’a limbei latinesce si a limbei dace sunt corecte: daca este dada limbei latinesce. Deci este bene de inceputu de intorcere la scriere istoricu. Nu e de câtu unu micu passu de facutu pre callea acesta inainte de a ajunge la limb’a daca.

Sunt prinsă cu tot felul de chestii zilele astea, deci am doar jumătăți de articole pentru blog, dar trebuie să vă anunț: există un concurs de poezie, în România, care ar putea interesa pe toată lumea: Acesta. E organizat de Grupul Editorial Litera, cu ocazia a 25 de ani de la înființare, și se caută cel „mai frumos poem dedicat României și limbii române”. Despre: data limită: 15 aprilie. tema: limba română lungimea: minim 12 strofe cine poate participa: oricine din România sau Republica Moldova cu ce: poeme care n-au mai fost publicate alte detalii: poemele trebuie scrise în Word, cu diacritice, cu fontul Arial, dimensiunea 12 și spațiul dintre rânduri 1,5.

Nu prea mă uit pe subiectele de la olimpiade, dar cred că e momentul să încep s-o fac. Nu de alta, dar din când în când ar merita să cârâie cineva că lucrurile nu sunt deloc în regulă. Azi am dat peste un articol în care se discută foarte pe scurt despre olimpiada de română din februarie 2013, clasa a V-a. Într-unul din textele date la prima vedere la olimpiadă apare scris așa ceva: „Da-ți-mi-l mie, să-l mănânc.

De 1 decembrie, aș avea câteva dorințe pe direcția românismului: – toți cei care se declară naționaliști să învețe să scrie corect în limba română. Dacă îți iubești țara și limba, măcar atât. – tot naționaliștii, dar nu neapărat toți de data asta, din dragoste de patrie, să învețe istoria României suficient de bine ca să poată povesti despre ea și altceva decât propaganda glorioasă instaurată de zeci de ani. Nu de alta, dar vreau să aflu cum a fost exact cu Țaratul Româno-Bulgar și cu sclavia țiganilor, doar că n-am de la cine.