Roxana-Mălina Chirilă

Umanisme și realisme

Discutam acum nu foarte mult timp cu Dorin despre analfabetismul funcțional: oamenii citesc, oamenii rețin, oamenii nu pricep ce au reținut. Unde e mai trist să ai astfel de analfabeți? În domeniul științelor exacte, al informaticii? În domeniul literaturii și al culturii? În domeniul lui, sau în domeniul meu?

Nu vreau să vă stric surpriza, dar iarba e mai verde la celălalt în curte. În cazul meu, iarba e mai verde în curtea informaticienilor.

Partea interesantă e următoarea: ambele tabere au parte de rebuturile lor. La informatică se duc rebuturile care vor un salariu bun, chiar dacă sunt mediocri. La filologie se duc rebuturile care vor o facultate ușoară și să-și treacă examenele fără probleme. În ambele cazuri ai parte de oameni de calitate care ies pe piața muncii – și de persoane care sunt varză.

Ba mai mult: rebuturile ajung și în domeniul academic. La informatică se pot face profesori pentru că deseori cei mai buni din domeniu se duc să lucreze pe la companii mari pe salarii frumoase (sau cel puțin asta-și doresc), iar specimenele rămân pe loc pentru că se poate. La filologie se pot face profesori pentru că cerințele sunt de așa natură încât calitatea cercetării lor contează și nu prea, iar vocile critice nu spun chestii gen „Omul acesta e prea idiot ca să trăiască printre noi, afară cu el”.

Nu vorbesc doar ca să mă aflu în treabă: am avut parte de specimene și în anul meu de informatică, și în cei cinci ani de bătut coridoarele facultății de limbi și literaturi străine. Unul dintre specimenele de informatică părea să fie o nebună de legat, care preda n cursuri și seminarii doar la grupa mea și cine știe cât în rest – și nu era prea capabilă să explice cu ce i se mănâncă materia, oricare din ele.

La filologie cineva din conducere a decis, probabil dintr-o criză de nebunie care s-a acutizat brusc, că cei doi ani de la masterat pot fi combinați într-unul singur, ca să nu mai aibă profesorii atât de multe ore. Așa că am făcut întâi anul 2 de masterat și pe urmă anul 1. Ca să nu mai punem la socoteală și faptul că profesorii erau trimiși să predea altceva decât materiile în care se specializaseră (ceea ce nu era vina lor) sau decideau să predea altceva decât materiile în care se specializaseră și erau prinși la cotitură de studenți că vorbesc prostii (ceea ce era absolut vina lor).

În ambele părți, normal, sunt oameni valoroși care predau și activează în domeniu. Poți să găsești un geniu și opusul lui unul lângă celălalt, în aceeași cancelarie.

Părerea mea o să-i facă pe informaticieni să mă bombăne, dar cred că analfabeții funcționali sunt mai suportabili în domeniile reale și verificabile. Un program fie funcționează, fie nu funcționează. Nu poți să iei o chestie care-ți pică la fiecare trei secunde și-ți face treaba la anul și la mulți ani și să spui că e „Viziunea artistului despre inutilitatea progresului contemporan, cu o referință subtilă către teoriile marxiste aplicate în domeniul tehnologiei”. În domeniul umanist, însă, papagalul poate să te salveze de la eșec. „Aaaa, păi traducerea asta literară e un fel de a reda mai exact stilul exotic de exprimare al autorilor japonezi, de fapt e genială” – mai exact, „Nu e un bug, e un feature” poate merge mult mai departe..

 

În cercetare e și mai rău: nu știu cum băsmesc sau nu băsmesc informaticienii în cărțile lor care inovează lumea și le asigură un post universitar, dar umaniștii vin cu cele mai trăznite teorii, care nici nu stau în picioare, nici nu pică, ci plutesc într-un domeniu irelevant și într-o lume paralelă fără legătură cu realitatea efectivă. Și pentru că nu poți să cunoști absolut tot ce e de cunoscut vreodată în acel domeniu, de multe ori criticile sunt foarte voalate, sau încep laudele nesincere. O singură dată am auzit, de la un coleg de masterat, o chestie pe care o gândeam și eu: „Tot eseul ăsta parcă a fost scris un un generator de idei luate la întâmplare.”

În rest, am avut un curs întreg despre „naționalism” care discuta de parcă fiecare persoană dintr-o țară ar face o preocupare constantă din studierea buricului național. Ce să zic? Că nu-mi pasă? Că oamenii fac parte din o mie de grupuri și că unele sunt mai importante pentru ei decât altele și că naționalitatea poate fi o chestie tangențială? Lasă. Am învățat subiectul într-un mod mai sceptic și nu foarte interesat.

Umaniștii suferă mai mult de pe urma analfabeților funcționali pentru că obiectele lor de studiu sunt mai puțin ancorate în lumea reală – și am senzația că uneori nu le pasă dacă teoriile lor nu mai sunt deloc ancorate în realitate. Câte o teorie majoră (marxismul, de exemplu, care apărea din nou și din nou) pătrunde peste tot, reinterpretează totul, chiar și unde cine-i normal la cap vede că nu ar fi cazul s-o facă. Dar dacă întinzi destul de mult explicațiile, dacă te sucești și te învârtești cu destul talent, poți să vii cu idei care sunt greu de infirmat, unde e greu să indici exact care-i problema. Ar fi nevoie de niște persoane cu limpezime nu să facă ordine (ordinea e temporară), ci să găsească ceva metodă prin care să se poată face ordine într-un mod mai obiectiv.


P.S. Filologia e inutilă dacă doar treci examenele, filologia e inutilă dacă doar treci examenele, filologia e inutilă dacă doar treci examenele. Poți să ajungi profesor, dar probabil că ești mai câștigat dacă te angajezi ca paznic la școală, e mai puțin de lucru, competiția e mai mică și salariul, din câte am auzit, mai mare.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |