Încă o dată despre căutări interioare
Uneori n-am chef să mă exprim în cele mai clare moduri și prefer să fac puțin mișto de oameni cu tot felul de așteptări nerealiste de la viață. Dar m-a lovit acum o pasă de seriozitate, așa că vreau să lămuresc niște lucruri, legate de căutări interioare/dezvoltare personală.
O grămadă de oameni citesc cărți sau articole de spiritualitate/dezvoltare personală. Care cărți sunt scrise de oameni care n-au ajuns prea departe, sau n-au ajuns încă nici în limitele normalului. După ce văd de câteva ori aceleași chestii repetitive, încep să repete discursul și să-l pună în practică, spre exasperarea celor din jurul lor care n-au aceleași pasiuni.
Ce am reținut din ce spuneau diverși:
- trebuie să iubești pentru că iubirea e totul
- trebuie să ierți
- trebuie să te conectezi la Univers și să simți energia lui
- trebuie să renunți să mai înoți împotriva curentului
- să fii inimitabilul tu însuți
Trebuie să faci tot felul de chestii vagi și deseori imposibile. Viața devine o bătălie împotriva naturii de bază, pentru că problema nu e _să ierți _sau să iubești, problema e că oricât ai vrea, încerci să te faci să intri într-un calapod care poate nu e valabil. „Emoțiile negative” sunt ca respirația: poți să le controlezi conștient o vreme, dar nu la infinit, mai ales dacă controlul respectiv e de genul „Nu mă mai enervez”, sau „Iert pe toată lumea”. Putem vorbi altă dată despre cum poți să te schimbi cu adevărat, dar povestea e mai lungă.
Pe urmă, oamenii zic așa: trebuie să fii tu însuți, să-ți atingi potențialul – altă chestie, de data asta și mai vagă. Ce înseamnă să fii tu însuți? Înseamnă că dacă te enervezi și vrei să-i spargi nasul cuiva, te duci și-l spargi? Sau pentru că tu însuți ești o fire mai controlată, _nu _te duci să-i spargi nimic, ci îi vorbești tăios? Sau pentru că ești o fire eficientă, nu spargi nimic, nu tai nimic, ci găsești una nasoală cu care să i-o plătești? Sau înseamnă că descoperi că ești Dumnezeu?
Noul curent de dezvoltări interioare sugerează că în interiorul fiecăruia ar fi un izvor infinit de iubire, înțelepciune și alte lucruri bune, precum și idei despre menirea ta în viață. Și aici sunt două versiuni de persoane: cei care vor interiorul ca să facă ceva în exterior (vor un talent, o menire, ceva – întrebare: poate Iisus să cânte la vioară? Dacă nu, degeaba descoperi totul despre interior, nu primești nimic) și cei care vor interiorul de dragul interiorului.
Să spunem că partea exterioară ți-e indiferentă și vrei doar să atingi completa indiferență la intemperiile vieții. Problema e că dacă încep să-ți bată foamea și sărăcia la ușă și dacă n-ai siguranța zilei de mâine, lucrurile încep să meargă din ce în ce mai prost. Nu e vorba doar de a da cu piciorul bogăției și milioanelor de dolari, e vorba de faptul că n-o să ai o pereche de pantofi buni decât dacă ți-i dă cineva, că o să depinzi de mila altora și că te poți trezi știrb pentru că n-ai avut bani să-ți tratezi niște carii mai nasoale sau „nu te-a interesat”. Și dacă te atacă nevoia, e tentant să faci tot felul de compromisuri.
Bun, să zicem că nu-ți arunci viața pe fereastră ca să cauți ceva vag și inefabil, ci te ocupi de interiorul tău și ai grijă și de carieră, viața personală și toate cele. Partea proastă e că dacă citești prea multe chestii despre cum ești de fapt iubitor, iertător și de succes, ajungi să și visezi cu ochii deschiși că ești – ceea ce, spre deosebire de ce spun toți cei care cred în mesaje repetitive către sine, nu duce la transformarea ta în ceea ce-ți imaginezi că ești. Duce la iluzii și justificări. Dacă te enervezi, spui că ești justiția universului, prin tine acționează forțe puternice; dacă nu te enervezi, spui că ești calmul întruchipat. Orice e justificabil – și dacă pornești pe direcția justificărilor poți foarte ușor să ajungi o persoană mai nasoală decât erai înainte, dar să ai convingerea că ești superior.
Așa se ajunge la compromisul loazelor, la enervanții care sunt spirituali și intangibili doar pentru ei și prieteni: te iartă că te-ai supărat pe ei când ți-au făcut una nasoală; le spui că greșesc și te anunță că te iubesc oricum, chiar dacă ești supărăcios și morocănos (ești supărăcios pentru că în perfecțiunea lor nu pot greși, evident); îți spun să te detașezi de lucruri materiale după ce ți le strică. „Dezvoltați” de-ăștia, din păcate, am văzut tone. Și cred cu tărie că sunt deasupra tuturor.
Pentru mine chestiunea e destul de simplă: ori „tehnicile” oferite sunt proaste, ori altceva e putred în toată mișcarea. Când bați pasul pe loc ani de zile, nu se cheamă că evoluezi. Stai 12 ani în școală și înveți destule – dacă n-ai face-o, ai zice că stai degeaba. Dar dacă stai 12 ani în spiritualitate și nu ajungi nicăieri… Faci o facultate de 3 ani și ajungi departe – dacă n-ai învăța nimic, ai zice că e inutilă. Dar dacă te specializezi în dezvoltare personală și nu ajungi nicăieri…
Când e vorba de spiritualitate și transformări, oamenii sunt mult prea permisivi. Da, se știe că nu e ușor să te schimbi – dar până când continui să faci aceleași lucruri, așteptându-te la alte rezultate?
Fac câte un mișto pe ici, pe colo, legat de acești eterni căutători, dar dacă ne întâlnim față-n față n-o să mă iau de alegerile personale ale oamenilor. Însă întreb și eu: ce preț are căutarea asta? Când te oprești și te întrebi totuși ce naiba faci, dacă are vreun sens toată alergătura? Cum verifici dacă ajungi undeva, sau doar te învârți în cercuri?