Profesori de suflet

Când eram în gimnaziu aveam o profesoară foarte faină la fizică și la chimie, care știa cum să ia niște puști de gimnaziu și să-i farmece puțin. Cred că la prima sau a doua oră de fizică pe care am avut-o cu ea, ne-a întrebat dacă putem pune un ac în echilibru pe buza unei sticle, în așa fel încât să stea în vârf. Normal că nimeni nu putea, dar…

A luat un ac, l-a trecut printr-un dop de plută, a înfipt două furculițe una în fața celeilalte în dopul de plută – și pe urmă a pus ansamblul pe buza unei sticle de sticlă, apă minerală, Perla Covasnei (sau a Harghitei, mereu le încurc). Acul stătea, fix cum spusese, în echilibru. Și stătea în vârf. Ba i-a tras și un bobârnac și au început furculițele alea să se învârtă ca un titirez, de am rămas mută și am repetat mișcarea acasă, să văd dacă-mi iese și mie (mi-a ieșit, că nu e greu).

Când am avut-o la chimie, a explicat excelent de ce se combină elementele din cauza ultimului strat de electroni care se învârt în jurul nucleului, de pot să vă spun și acum de ce heliul e un element pe care n-o să-l vezi vreodată în molecule.

Din păcate, Livia Gajdo preda doar la gimnaziu, deci la liceu n-aveam nicio șansă s-o avem pe ea. La fizică am avut o profesoară cu mai puțin spirit glumeț, dar tot centrată pe predat, câteva experimente și pe băgat știință în capul adolescenților. După ce am ajuns s-o înțeleg ca persoană, eheheee, ce vremuri, ce vremuri!

Dar la chimie a venit o profă care voia să fie „de suflet”, să o ținem minte că ne-a învățat multe despre viață. Într-adevăr, atunci am aflat o mare lecție: dacă nu-ți faci treaba, poți s-o scalzi cât vrei cu sufletul, că ești degeaba, munca ta e zero barat. Mai bine te duci să culegi floricele (ceea ce tipa a și făcut la un moment dat, uitând complet că avea oră la noi).

Țin minte că dacă ne zicea să scoatem o foaie de hârtie, putea fi vorba de o lucrare, putea fi vorba de un test de personalitate. La un moment dat ne-a pus să povestim despre colegi, sau să scriem calități de-ale lor (una dintre astea două). Ne-a adus foști elevi de-ai ei să ne vorbească despre diverse. Ne-a povestit despre viață. Ne-a spus bancuri misandrine. Era toată un zâmbet, toată gata să ne impresioneze, să ne dea pe spate, să ne învețe să fim oameni. Până și în ce privește materia, ne punea să facem proiecte pe calculator, că sunt mai frumoase, calculatorul e viitorul etc.

Profă de suflet, ce mai! Cu excepția zilelor în care venea la școală cu un aer întunecat și atunci să vezi distracție. Pentru că atunci începeau întrebările despre chimie, iar ea preda chimie așa, într-o doară, că aia era materia oficială. Cu alte cuvinte, eram toți bâtă la materia ei, toceam că n-aveam ce altceva să facem, doamna profesoară ne dădea lecții de viață în loc să-și facă meseria.

Într-una din ore m-a scos la tablă. Era cu o falcă-n cer și una-n pământ – probabil că vorbeam în timpul orei sau ceva de genul. M-a pus să aflu greutatea unei molecule de nu mai știu ce, așa că era vorba de înmulțiri și adunări.

„Ce se întâmplă dacă greșesc la socoteală?” am întrebat.

„Nu mă interesează, dacă răspunsul e greșit, iei notă mică.”

Altă lecție importantă de viață: oamenii care-și fac treaba cel mai prost pot să aibă pretențiile cele mai absurde.

Am avut noroc atunci, am făcut socoteala bine fără să mă încurc în socoteli. Ca să înțelegeți mai bine problema, greutatea unui neutron este 1.674927351×10−27, a unui proton este 1.672621777×10−27, iar a unui electron este 9.10938291×10−31 (toate în kilograme). Tot ce trebuia să fac era să înmulțesc fiecare cârnat cu un număr, după care să adun rezultatele, dar vedeți și voi cum arată.

La final m-a trimis pur și simplu la loc și mi-a zis că nu trebuia să adaug electronii, că și-așa sunt prea ușori ca să conteze.

Tipa asta, sufletistă cum voia ea să fie, a făcut din chimie o materie de toceală extremă, de unde în gimnaziu avea logică. După care a renunțat la chimie, s-a băgat în politică, unde măcar nu mai încurcă pe nimeni.

De fiecare dată când citesc câte un articol despre cum profesorii ar trebui să fie mai sufletiști și să predea lecții de viață, mă gândesc la tipa asta, care a pornit chitită să fie o profă memorabilă și a reușit să ajungă una în sensul cel mai prost al cuvântului. Și mă gândesc că dacă aș fi avut nevoie de ceva de la unii dintre foștii profesori, acel ceva ar fi fost competența, ca să știu ceva franceză, ceva biologie. În privința sufletului, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu-l cere.

Unii zic că oricum nimeni nu mai ține minte formule din liceu, dar mă gândesc la faptul că totuși înțeleg destul de multe domenii, chiar dacă nu folosesc înțelegerea aia în mod uzual. Îmi oferă o oarecare perspectivă asupra lumii pe care n-aș avea-o dacă aș fi complet habarnistă. Am o bază ca să mă reprofilez, dacă mi se întâmplă să mă satur de literatură și traduceri. Chiar dacă nu mai țin minte formule și date exacte, am o imagine de ansamblu pe care n-aș schimba-o nici pentru zece lecții de viață.

Poate că și asta e o lecție de viață care trebuie învățată de cei care se plâng că profesorii n-au sufletul pe care și-l doresc: cunoașterea contează și profesorii buni sunt cei care în primul rând își fac treaba, iar apoi sunt și normali la cap. Sensibilitățile elevilor și admirația lor sunt cât se poate de secundare, pregătirea pentru viață nu înseamnă doar să fii un om bun și să ai amintiri faine, ci să ai habar de cât mai multe lucruri, ca să ai cât mai multe oportunități și să pici de fraier cât mai rar când povestesc unii vrute și nevrute despre produsele lor miraculoase.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *