Avem nevoie de educație umanistă

Hai să ne uităm la un screenshot al unui articol peste care am dat nu demult:

performarea

Articolul e de pe sfatulparintilor.ro și este neschimbat până azi, doar că are de două ori mai multe vizualizări decât atunci când am făcut screenshot-ul.

O să scriu aici câteva observații pe marginea fragmentului de articol care e vizibil aici (n-am răbdare să-l mai citesc o dată pe tot), ca punct de pornire pentru o discuție mai largă despre umanism și necesitățile „de suflet” ale oamenilor din ziua de azi. Fără vreo ordine anume:

  • „a performa” nu există în limba română, pare un englezism
  • „copilul pare neinteresant de școală” – ar rebui să fie „neinteresat”. Ar putea fi o greșeală de tastare, dar e ciudată în context
  • primul paragraf e plin de truisme, probabil în lipsa unor idei mai bune de începere a articolului
  • „fiecare copil este unic” – refrenul ultimei perioade
  • feng shui (din titlu) – aliniere la new age-ul cultural actual

O să adaug ceva care nu e evident din fragment: articolul recomandă studierea „coloanelor destinului” copiilor, din punct de vedere feng shui, ca să descopere aptitudinile și posibilitățile copilului.

Nu e un articol unic pe la noi: am văzut tone de cărți și articole în care tot felul de neaveniți își dau cu părerea despre cum îți poți îmbunătăți viața, relațiile, performanța la locul de muncă, despre cum poți deveni fericit sau sănătos. Ce frapează aici e doar faptul că o persoană ușor agramată dă lecții despre educarea copiilor, fără să dea vreun semn că s-a împăcat foarte bine cu educația proprie. Oala spartă îi dă ciobului lecții despre cum să fii întreg.

Însă tendința e cea generală: se caută răspunsuri la problemele vieții, dar se caută răspunsuri facile, care nu necesită prea mult efort. Se caută înțelepciune orientală, pentru că a noastră s-a cam „fumat”. Se pune accent pe unicitatea fiecăruia. Se caută ceva profund, care să vorbească despre natura umană, care să ne spună cine suntem și ce facem cu viețile noastre, de ce suntem săraci, de ce suntem bolnavi, de ce ne eșuează relațiile, de ce n-avem succes, ce ne împlinește, ce ne face fericiți.

Ceea ce e normal: oamenii nu sunt roboței. Tocmai de-asta avem la școală materii umaniste, de-asta învățăm literatură, filozofie și alte bazaconii „inutile”: pentru că sunt inutile în majoritatea carierelor, dar utile pentru formarea ca oameni.

De fapt, mint. Avem materii umaniste pentru că am avut și până acum materii umaniste. Materiile umaniste sunt tradiționale, deci sunt importante, deci trebuie făcute (cam ca integralele la matematică). Sunt un reflex – facem literatură, istorie și filozofie pentru că s-au tot făcut. Pentru că ne oferă „cultură”. La ce e bună cultura? La a fi o persoană cultă, evident. Știința te face de succes. Cultura te face cult. A fi cult e un lucru bun, dar enervant pentru ceilalți. Toată lumea știe asta.

Așa că discutăm de programe, de ce se dă la Bac, de canoanele literaturii și de faptul că ești incult dacă nu i-ai citit pe Balzac, Tolstoi și Pleșu. Așa că materiile umaniste își pierd din ce în ce mai tare relevanța pentru că nu-și pot exprima rolul real în viața noastră și utilitatea.

Dar dacă ar fi să mă uit mai atent la ce face umanismul, aș spune că ne explică lumea. Nouă, personal. Știința descrie ce se întâmplă sau se poate întâmpla în anumite condiții, dar umanismul ne ajută să ne adaptăm la lume ca persoane, să reacționăm când dăm de ceva nou. Ne oferă ceva sufletesc, adică fix ce caută toți new age-iștii de azi, zăpăciții care vor o „medicină pentru suflet”, cei care citesc cărți de dezvoltare și de încurajare personală, cei care pun mâna pe toate cărțile scrise de anonimi care-și dau cu părerea despre suflet.

Doar că atâta timp cât umanismul continuă să se comporte superficial și închistat, o să respingă. „Oamenii nu mai citesc [și e de rău]” – alt refren al generației, pe lângă ăla cu „fiecare om e unic”, care e menit să te facă să te simți special, în ciudat faptului că mai sunt câteva miliarde de unici pe planetă. Nu e clar de ce e rău că nu citesc, în afara vagului concept că sunt mai inculți, deci e de rău.

Cred că ar merita reformată predarea umanismului în școli, pornind de la utilitatea lui pentru persoană. Ce înseamnă asta? Nu să formăm caractere prin școală, că nu suntem la făbricuța de oameni – ci să începem să le prezentăm elevilor concepte și idei. Să-i expunem unei lumi mai vaste decât cea cu care ar fi probabil să se confrunte în mod obișnuit. Să-i provocăm să gândească, să vadă dedesubturi. Dacă au crize existențiale la 30 de ani, să aibă măcar ceva de ce să-și aducă aminte, ca să știe unde să caute ce-și doresc.

O expunere mai mare la conceptele filzofice, la idei mai vechi, la curente vechi de gândire te face mai pregătit pentru viață: nu mai pici de fraier când apare primul „trainer personal” care să îngaime generalități. Pentru că știi mai multe, pentru că ai fost expus la concepte mai interesante și mai puternice, pentru că ai auzit și citit oameni mai coerenți vorbind despre lume. Pentru că ți-ai pierdut din naivitatea începătorului și ai fost învățat să privești problema din mai multe unghiuri, să-i cauți dedesubturile.

Mai demult îmi spunea cineva că naivitatea asta poate fi îndepărtată și printr-o pregătire științifică riguroasă, pentru că metoda științifică presupune să verifici tot, să experimentezi, să vezi dacă teoriile se confirmă. Ceea ce e și nu e valabil: un om de știință e obișnuit cu valorile absolute, cu idei adevărate și idei false. Umanismul privește totul mai relativ: da, afirmația asta e adevărată, dar și aia e, dar poate că două chestii care se bat cap în cap au fiecare adevărul ei etc.

Acuma, problema umaniștilor e că nu știu când să se oprească, când să spună „nu” și când să radă din temelii niște teorii care nu prea stau în picioare decât cu foarte multă bunăvoință, la fel cum am văzut ingineri picând în plasa unor farsori pe baza unor „dovezi incontestabile”. Se întâmplă, niciun domeniu nu e lipsit de pericole. Dar relativitatea asta, neîncrederea, tendința de a învârti o problemă și de a o privi din diverse unghiuri fără să spui nici da, nici nu cu toată gura, genul ăsta de a privi o lume vagă, complexă și cu o mie de substraturi pe care o are umanismul, prinde bine în viață împotriva vânzătorilor de „ulei de șarpe” sufletesc.

Deci beneficiile unei educații umaniste mai temeinice ar fi duble: unu, că-ți oferă un context larg ca să găsești răspunsuri la întrebările vieții; și doi, că dacă ai un context mai larg la dispoziție, ești mai greu de fraierit.

Dacă ar fi după mine, aș reforma educația umanistă cam așa:

  • aș muta filozofia din clasa a 12-a (când n-o mai face nimeni că „vine Bacul”) în clasele a 9-a și a 10-a. Să se facă istoria filozofiei, cu explicații ale conceptelor de bază și ale modului în care s-a trecut de la o viziune a lumii la alta.
  • aș face ore de istoria culturii. Nu a Culturii mari, cu muzică și artă și toate cele, ci a culturii în sensul ei antropologic: ce obiceiuri aveau oamenii, ce credințe, cum trăiau, chestii de-astea.
  • aș băga mai multă literatură universală și mai puțină literatură română. Pentru că prima are multe de oferit, a doua e recentă și n-are foarte multe de zis.
  • aș povesti de istoria criticii și a teoriei literare, care e strâns legată de istoria literaturii. Ca să știm cu toții cum s-au chinuit înaintașii noștri să-și dea seama dacă o carte e bună sau proastă și cum încă n-a ajuns nimeni la nicio concluzie definitivă pentru că probabil că nu există una.
  • aș arunca la gunoi manualele de istorie care există azi, pentru că sunt niște aberații. Sincer, merită scrise unele mai bune, că momentan plăcerea de a învăța istorie se descoperă accidental și în afara școlii, pentru că în școală e chin. Mai mult accent pe cauze, efecte, ansamblu general, situație în epocă, mai multe povești care să aibă logică și să fie interesante.
  • aș scoate cărți de popularizare pentru domeniile de mai sus. Momentan nu prea văd cărți de istorie a filozofiei/culturii/literaturii decât de specialitate, care sunt prea greoaie pentru publicul larg (la istoria culturii mai șanse, însă…). Ar merge extrase unele dintre ideile mari, puse într-o formă accesiblă și relansate, cum ar veni. Cine vrea mai mult, merge la sursă acolo unde îl interesează.

Are sens ce zic aici? Sunt sigură că sunt persoane care pot ridica obiecții la multe idei pe care le-am scris, dar în mare, are sens ce zic? Pentru că mie mi se pare că da, există o cerere enormă de umanism, doar că nu știm să-i spunem pe nume. Dar școala nu e în stare să ofere ce ar trebui pentru că s-a învechit, a împietrit în forma curentă și oferă prea puțină valoare reală pentru efortul depus de elevi. Ar putea face mult mai mult, ar putea pregăti elevii pentru viață mai tare, doar că momentan nu prea ne punem problema asta.

Evident, n-am stat să gândesc toate detaliile problemei, pentru că ar fi un efort enorm, dar voiam să lansez discuția și să aud și alte păreri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *