Solenoid: Liiceanu și Cărtărescu ne gâdilă orgoliul

solenoidCărtărescu a scos un volum mare și greu, Solenoid. Acuma, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a sunat vag cunoscut termenul. Nu suficient de cunoscut însă, ca să nu apelez la dex.

De acolo am aflat că solenoidul este o „Bobină electrică cilindrică fără miez feromagnetic”. Țineți minte de la fizică cum era cu bobinele? Se înfășoară o sârmă pe un suport, se bagă curent electric în sârmă și acele busolelor din jur o iau razna și nu mai arată nordul, ci bobina.

Dacă eliminăm suportul, care n-are nicio valoare practică pentru experiment și deci nu-i musai să fie desenat, obținem așa ceva:Solenoid-1

Deci, titlul ne sugerează că romanul nu are niciun conținut valoros, se învârte regulat în jurul a nimic și, dacă îl pui în fața ușii unde-l trage curentul, exercită un câmp magnetic de inducție care va atrage toți intelectualii cu o forță magnetică ce crește exponențial în funcție de inversul distanței dintre volum și intelectual.

Adică, cu cât e intelectualul mai aproape de carte, cu atât e mai atras de ea. Ceea ce i s-a întâmplat și unui intelectual de seamă din țara noastră. Liiceanu și-a spus de curând părerea despre volumul acesta:

E un roman magnific, fluviu, de 800 de pagini. Va fi una din cărțile mari ale culturii istoriei românești și una din cărțile mari ale istoriei literaturii lumii. Cărtărescu, după gustul meu, este unul din marii scriitori ai lumii, în clipa de față

Uitați-vă la cuvintele folosite: roman fluviu, 800 de pagini, carte mare, Cărtărescu mare. Sărmanul Liiceanu e umanist de felul lui și a trecut multă vreme de când a fost în liceu, așa că probabil că nu și-a dat seama că forța puternică de atracție pe care o simțea nu era gravitațională, ci magnetică, de unde și repetiția cuvântului „mare” în loc de „electrizant”. E un volum electrizant, domnule Liiceanu. Că e solenoid.

Trecem mai departe. Prezentarea cărții, pe care n-o s-o copiez aici, e lungă și greu de înțeles. Noroc că am o prietenă care s-a oferit să o traducă liber, pe înțelesul tuturor:

Sunt extraordinar. Această carte este despre cât de extraordinar sunt eu. Eu nu sunt ca alți oameni. Nu gândesc ca alți oameni. Permiteți-mi să vă spun exact cât de extraordinar sunt eu.

Înarmați cu această frumoasă înțelegere a cărții, putem să ne uităm la un articol de pe Agerpres, în care Cărtărescu și Liiceanu continuă să promoveze volumul. Cărtărescu spune:

Aș vrea să rog să aveți răbdare cu această carte. Este o carte mai ciudată, mai specială. E o carte care începe pe la pagina 250 așa. O să mă întrebați ce se întâmplă până acolo. Până acolo sunt schele.

Eu n-aș avea curajul nici măcar să recomand o carte care „începe pe la pagina 250”, darămite să scriu una. Pentru că potențialul cititor o s-o arunce la gunoi înainte să înceapă. Dar stai!

Gabriel Liiceanu, al doilea cititor al acestei cărți, care a mărturisit că la finalul lecturii s-a decis să își pună pe cartea de vizită “Eu am citit ‘Solenoid’!”, consideră o performanță parcurgerea volumului.

Liiceanu îmi amintește că la un moment dat o să vreau să citesc Ulise de James Joyce. Ulise este acea carte pe care o citești ca să poți să spui că ai citit-o, e notorie din cauza asta. Cu Ulise pot să mă laud în întreaga lume, cu Solenoid nu e garantat că-i pasă cuiva nici măcar în România.

De ce ar trebui citit Solenoid, totuși?

“A citi cartea asta este o performanță. Nu pentru că e oboseală, ci pentru că trebuie să traversezi cea mai teribilă, cea mai densă atmosferă la care poate fi invitată o ființă uman, pentru că își traversează condiția umană”, a spus Liiceanu.

Știți ce personaje din cărți și filme își mai traversează condiția umană?… Toate. Singurele cazuri în care nu se traversează condiția umană sunt cele în care personajul principal e din „Colț alb”, „Fram, ursul polar” sau „Mihail, câine de circ” – dar nici acolo nu putem fi siguri, că avem de-a face cu animale personificate.

În rest, Liiceanu reușește să-și rupă din suflet și să ne facă totuși o descriere vagă a cărții: e apăsătoare și atmosfera e nasoală.

“[…] Ideal ar fi ca dvs. s-o citiți în exact același timp cât a fost scrisă cartea, adică în cinci ani de zile. Dar nici asta nu pot să vă cer.”, a spus Cărtărescu.

E o sugestie de snobism literar: titlul e obscur, descrierea e greu de citit, subiectul e studierea chinuită a buricului, indicațiile pentru cititul cărții sunt „lent, lent, lent!”

Campania asta ne subliniază vechea idee că literatura adevărată nu e o plăcere, ci o agonie de durată, în urma căreia rămâi cu dulci traume și sublime sechele. Un roman adevărat își rănește auditoriul prin atmosferă apăsătoare și cuvinte grele, pentru ca sângele metaforic vărsat de cititor să fie un sacrificiu aztec, pe care zeii îl vor transforma în cultură.

N-am nimic cu Solenoid în mod deosebit, doar cu toată campania de snobism cultural. Suntem încurajați de mici să aplaudăm ce e dubios și ilogic și să cădem în fund când nu pricepem o ciudățenie, pentru că e clar că autorul e prea deștept pentru noi. Gulliver e pentru copii, că și copiii se pot bucura de ea (chit că era satiră la vremea ei), Jane Austen e pentru gagici, că ele o apreciază, dar elitele adevărate se îndreaptă spre cultura ermetică și dubioasă pe care nimeni n-o pricepe și cu care toți se chinuie. Dacă Liiceanu și Cărtărescu îmi promit că Solenoid e o carte grea, mare, snoabă, dificilă, în care naratorul se studiază obsesiv și constantă că n-ajunge nici la concluzii, nici la coerență, atunci, obiectiv vorbind, dincolo de gâdilatul orgoliului meu cultural, de ce aș cumpăra-o?…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *