Când un roman e recomandat ca „o distopie inteligentă și de o imensă tandrețe” (Maria Manolescu) și „primul roman distopic queer din literatura română publicat de o scriitoare queer” (Eli Bădică), nu pot decât să mă avânt înainte, plină de masochism. Am sperat că Ilinca Mănescu a scris un SF pe care și-ar fi dorit să-l citească în tinerețile în care-și descoperea atracția față de femei, am sperat că acoladele au fost primite doar accidental, dar n-a fost să fie.

Această postare ar fi putut avea un titlu mai bun, dar cred că nu și mai descriptiv. În fine, m-am apucat să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa: O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil. O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm. O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine. O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.

Acum câteva zile ziceam că mulți oameni de cultură vor ca tinerii să citească pentru a-și face educația și a deveni oameni – dar asta pentru că li se pare că literatura există pentru a învăța, nu pentru distracție. Am zis cu ocazia aia că eu citesc pentru că-mi place, nu pentru că vreau să mă educ – orice învățătură se produce de obicei accidental. După ce am scris articolul, mi-am adus aminte că prin diverse cercuri am văzut provocări la citit în care se dau diverse cerințe mai mult sau mai puțin aleatorii și încerci să citești cărți care întrunesc respectivele cerințe.

Rareori dau peste cărți pe care le-aș descrie ca fiind perfecte, dar tocmai am găsit una. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un album scris de Boris Pofalla, ilustrat de Robert Nippoldt și publicat de editura Taschen. Nu pot să spun că simt vreo atracție deosebită față de viața de noapte din Berlinul anilor 1920 – tot ce știam despre ea cred că era luat din filmul „Cabaret” (1972) cu Liza Minelli, o adaptare a romanului „Goodbye to Berlin” de Christopher Isherwood.

Prin februarie, vă spuneam că am cumpărat o carte publicată într-o ediție prescurtată, fără să știu că e o variantă prescurtată. Era vorba de „Țiganiada” de Ion Budai-Deleanu. Puțină lume citește în ziua de azi epopei – poveștile în versuri întinse pe sute de pagini nu mai sunt tocmai pe gustul contemporan. Dar chiar și-așa, se mai găsesc oameni ca mine care au câte o curiozitate legată de ce citea lumea la 1800.

Mă gândeam că aș povesti de câteva cărți pe care le-am citit recent, dar nu am chef să le fac postări separate fiecăreia. Așa că le arunc pe toate într-o singură postare. Încep cu cărțile pe care se găsesc și în română, pe urmă trec prin cele care, momentan, sunt disponibile doar în engleză. (Sunt și link-uri de afiliat pe unde mi-e la îndemână să le dau.) Cărți disponibile în română: „Îndrăznește să dezamăgești” de Özge Samancı** **(editura Grafic ART, 2019)

De câțiva ani am cont pe Goodreads, o rețea socială pentru cititorii de cărți, unde poți să ții evidența a ce ai citit și să scrii recenzii sau impresii. Teoretic, ca filoloagă, știu că aș putea să-mi fac fișe de lectură, mai ales pentru cărțile de non-ficțiune, dar fiind mult prea leneșă, măcar am o listă cu ce am citit în ultimii ani și câteva recenzii scurte. Deci, dacă stau să mă întreb cum îi zicea cărții ăleia inspirate de „Dracula”, cu un vârcolac care vine în Transilvania și locuiește în castelul unui bătrân vânător de vampiri, iar autoarei îi spune… nu Wilkie Collins, tot ceva asemănător… pot căuta repede prin cărțile citite și descoperi că mă refer la „Only the Moon Howls” de Connie Senior.

Odată ca niciodată, în vremuri imemoriale care au durat până acum câțiva ani, nu obișnuiam să citesc romane de dragoste. Știți și voi de ce: romanele de dragoste sunt câh. Pe scara valorilor literare, sunt atât de jos încât au ajuns în beci. Sunt nașpa. Sunt prost scrise, sunt cărți de duzină al căror fir narativ se repetă iar și iar, sunt sentimentale și neinteresante. E o părere pe care am expus-o aici în 2014 și pe care o regăsesc ocazional și la alții, sub ușor altă formă – cel mai recent, la Ghanda, care a zis recent că e romance Grinch.

Când încercam să mă prind ce citeau românii pe la 1800, mi s-a pus pata că vreau să citesc „Țiganiada” de Ion Budai-Deleanu, care e prima epopee în limba română și promitea să fie amuzantă. E disponibilă pe Wikisource, dar am vrut să cumpăr varianta fizică. Și-așa mi-e greu să citesc poezie într-o română învechită, am zis să nu cresc inutil dificultatea. Zis și făcut: am luat un volum de la Editura Minerva, scrie frumos pe el „Cărți de patrimoniu”, am văzut că are note de subsol care lămuresc cuvintele arhaice.

„Circe” e genul de carte care ori îți place mult, ori te plictisește teribil. Din păcate, eu am fost în a doua categorie de cititori, așa că am tras de mine s-o termin, dar înțeleg atracția altora față de poveste. Povestea se desfășoară în Grecia mitică, în care războiul dintre zei și titani s-a încheiat, dar n-a fost deloc uitat. Zeul soarelui, Helios, a luat de nevastă o nimfă a apelor care i-a născut patru copii, doi băieți și două fete, dintre care face parte și Circe, cea neiubită de nimeni.