Un Solenoid disecat [comentariu la scriitura lui Mircea Cărtărescu]
Eu n-am scris până acum o recenzie efectivă la Solenoid, cea mai nouă carte a lui Mircea Cărtărescu. Am scris însă un articol în care râdeam puțin de marketingul făcut în jurul cărții și de laudele care i-au fost aduse – articol care apare pe primele poziții în Google când cauți „recenzie Solenoid”. Evident, pentru că Google are mereu dreptate, am aflat din comentarii că am scris recenzia înainte de a citi cartea.
Acum mă întorc, după ce am citit o bucată de câteva zeci de pagini din Solenoid. Știu, iar n-am citit toată cartea, dar poți afla multe despre o carte din primele zeci de pagini. Afli care e stilul autorului, afli cine sunt personajele, descoperi o lume. Dacă am scrie cărți așa cum spunem bancuri, să vrem să aflăm doar șpilul de final, atunci a discuta de primele capitole fără a le ști pe ultimele ar fi un sacrilegiu. Însă în cărți contează nu doar finalul, ci și cum ajungi acolo, pas cu pas, paragraf cu paragraf.
Tocmai de aceea editurile din străinătate deseori nu cer manuscrisul complet, ci vor un capitol sau trei ca să-și dea seama dacă sunt interesate de cartea ta sau nu. Dacă mergi la un cerc de literatură, nu e necesar să le citești colegilor toată cartea, ci puteți discuta și pe un început, pe un capitol, pe un fragment.
Dacă vreți o recenzie adevărată, Dorin a scris una. A spus un lucru care mi se pare valabil și mie: nu e o carte care nu poate fi citită, ci una din care nu rămâi cu nimic, un demers inutil. Dar, sincer, cred că și 50 de umbre e o carte care nu merită citită, ceea ce nu m-a oprit s-o citesc când vorbea toată lumea despre ea.
Articolul meu de azi nu e o recenzie. Știu, v-ați fi așteptat să fie – doar că mi-am pierdut răbdarea cu Solenoidul. În schimb, o să discut despre câteva pasaje din carte și despre stil per ansamblu așa cum aș face-o la un atelier de literatură, așa cum aș diseca și critica povestea cuiva care mi-ar fi cerut o analiză pe text.
Nu înseamnă că va fi o analiză obiectivă 100%, pentru că întotdeauna va exista o notă de subiectivism în astfel de situații. Însă am participat la câteva ateliere de literatură, am discutat povești neterminate pe net, am stat cu ochii pe profesori care predau scriere creativă. Mai mult decât atât, eu am pornit la drum ca scriitoare cu talent pe partea de acțiune și, eventual, de dialog, dar complet pe lângă stilistic. La un moment dat mi-am dat seama că tot ce scriam era extraordinar în capul meu și oribil pe hârtie, așa că am disecat carte după carte ca să învăț ce-i cu stilul și descrierile și cum se obțin anumite efecte. Singurul loc în care n-am studiat stilul a fost facultatea, unde nu se face așa ceva.
Partea 1: Păduchi – Culorile Solenoidului – Inconcevabil – Diferențe de fază cuantică
Unul dintre lucrurile pe care le reținusem din discuțiile altora era că Mircea Cărtărescu ar fi un scriitor mare pe partea de stil. Rămăsesem cu impresia că scrie oniric extrem de rafinat, elegant, captivant. Nu știam dacă să mi-l imaginez ca pe un Gabriel Garcia Marquez, ca pe un Salman Rushdie, ca pe un Patrick Rothfuss în The Slow Regard of Silent Things, sau ca pe un James Joyce (pentru că nu excludeam posibilitatea să fi înțeles eu greșit și să scrie el alambicat, de fapt).
Am deschis cartea și am citit următoarele rânduri:
Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi provoacă greață. Doar mă mănâncă. Lindeni am mai tot timpul, îi tot scutur când mă pieptăn în baie: oușoare de culoarea sidefului, lucind negricios pe faianța chiuvetei.
Primul capitol este, pe scurt, dezgustător. Ceea ce n-ar fi o problemă în sine, pentru că și Tropicul Cancerului (Henry Miller) începe tot cu un capitol dezgustător și cu păduchi. Diferența e că Miller e un scriitor dur, care se lansează într-un delir asumat, și spune de la bun început că Tropicul Cancerului este „o insultă prelungă, un scuipat între ochii Artei, un șut între picioarele lui Dumnezeu”. Mircea Cărtărescu, însă, e blajin. Descrie un profesor care-și urăște soarta, dar o urăște cuminte, la locul lui. Descrie dorința de a fi un scriitor mare, dar e o dorință prea visătoare pentru a fi altceva decât „Dacă aș fi fost iubit de critici, totul ar fi mers strună”. Profesorașul e un tip bizar, dar fad ca manifestare.
Pentru că nu există practic un fir narativ și pentru că suntem blocați la perspectiva profesorului, descrierile fade _sunt _o problemă. Nu poți empatiza, nu poți intra în atmosferă, nu poți fi fermecat, ațâțat, surprins, șocat, insultat, îndrăgostit de proza Solenoidului. Mai ales că, la o privire mai atentă, începe să-și arate fisurile.
Să luăm citatul de mai sus, cu interesanta sintagmă „faianța chiuvetei”. De ce are chiuveta faianță? Este vorba, oare, de faianța aflată deasupra chiuvetei? De faianța din jurul chiuvetei? Dacă da, de ce nu spune așa? E o chiuvetă făcută din faianță și nu din porțelan? A folosit cuvântul greșit și voia să zică porțelan? Mister.
La o privire fugară, proza e bombastică și măreață, plină de imagini ciudate. La o privire atentă, începe să-și arate crăpăturile. De exemplu, folosește la un moment dat englezismul „inconcevabil”, un cuvânt care nu apare în dex. Bănuiesc că înseamnă „de neconceput”. Când am citit de „diferențe de fază cuantică”, nu le-am văzut sensul real în text – păreau aruncate ca să impresioneze. Sunt cuvinte goale, în ciuda aparentei lor măreții, pentru că nu-mi spun nimic.
Solenoidul e plin de cuvinte mari, dar care răsună gol când te uiți mai îndeaproape la ele. Ceea ce ar fi în regulă, dacă ar exista un contrapunct, dacă aș avea senzația că e un gol răsunător creat intenționat. Din păcate, am senzația că Mircea Cărtărescu e perfect sincer când scrie așa ceva.
Încă o obsesie: culorile. Când vrea să creeze o imagine mai palpabilă, ne umple de culori. În citatul de mai sus, lindenii sunt de „culoarea sidefului” și „lucesc negricios”. Deschid cartea aiurea, la pagina 55 dau peste „sala vopsită-n oliv”, „fața de masă roșie”, „cerneală albastră”, „uși vopsite alb”. Pagina 62, „cerneală roșie”, „animale leneșe, alburii” – fără să mai menționez diverse lucruri palide, tulburi, translucide, hialine. Scriitura lui îmi amintește de vizitele pe care le fac uneori la ai mei la birou, unde au un catalog de culori de vopsele primit de cine știe unde, pe care-l deschid și-l răsfoiesc într-o doară când aștept să-și termine discuțiile urgente.
Ar fi mult mai multe de spus despre obiecte. Sunt rotunde, curbate, pătrate, mari, mici, elegante, consternante, butucănoase, rușinoase, boeme, uitate de vreme, apăsătoare, încântătoare, dezgustătoare, copleșitoare, vechi, noi – îți amintesc de cineva, de ceva, de o idee. Deseori contează mai puțin obiectul în sine decât impresia pe care ți-o lasă, contează mai puțin redarea exactă a imaginii din capul tău decât senzația acelei imagini.
Însă în ciuda cuvintelor mari, Cărtărescu pare să nu-și găsească un vocabular suficient de larg încât să transmită o stare. Se împiedică în cuvinte. Și așa, trecem dincolo de faianță și de cerneala albastră din catalogul de pe fața de masă roșie.
Partea a II-a: Colentina – O stradă din Sf. Gheorghe – Descrieri de care ne pasă
Și aici e o parte din problemă – cartea lui, din câte mă prind, nu prea are un fir narativ. Asta înseamnă că se bazează mult pe atmosferă și descrieri; dar dacă nu-i ies, ce se întâmplă?
Și Colentina mi-era familiară, cu casele dărăpănate de pe stânga și fabrica de săpun Stela pe dreapta, acolo unde se făceau mărcile de săpun de rufe Cheia și Cămila. Mirosul de grăsime râncedă se-ntindea de-aici peste tot cartierul. Urmau clădirea de cărămidă a țesătoriilor „Donca Simo”, unde lucrase cândva mama la războaiele de țesut, apoi niște depozite de cherestea.
Pe una dintre străzile importante din Sfântu Gheorghe se întind fabrica de țigarete, colegiul național Mihai Viteazul, Muzeul Național Secuiesc, liceul teoretic Miko, casa cu arcade, parcul, liceul Mikes Kelemen, teatrul și, fix în capăt, hotelul Bodoc. Iar în apropiere se află… suspans… prefectura și primăria.
Vă pasă? Nu vă pasă. Nici măcar eu nu binevoiesc să-mi amintesc mereu că există o fabrică de țigarete pe strada respectivă sau că s-au fabricat vreodată țigarete la „fabrica de țigarete”, de ce ar fi interesat un potențial cititor de așa ceva? La fel, ce-mi pasă mie de Cheia și Cămila? Ce-mi pasă de Donca Simo, ce-mi pasă de depozitele de cherestea?
Există liste care sunt interesante de felul lor, nu zic nu. I.L. Caragiale avea Moșii, un text care e de fapt o înșiruire de cuvinte care se succed din idee în idee („biciclete – cai – vite – jandarmi”). Sau, din literatura universală, Însemnări de căpătâi e o colecție de povestiri scurte și liste scrise de o doamnă de la curtea imperială a Japoniei de acum o mie de ani – merită citită.
Însă clădirile din Colentina nu sunt interesante prin ele însele. Așa că ar trebui să se întâmple ceva interesant în citatul respectiv. Și înainte să sară cineva să-mi spună, „dar Cărtărescu nu vrea să spună o poveste, mizează pe stare”, poate să se „întâmple ceva interesant” și într-un sens mai static.
Voi itera pe tema dată, ca să fie mai clar despre ce vorbesc:
- „Și Colentina mi-era familiară, cu casele ei dărăpănate, muncitorești, ale unor oameni care-și pierduseră voința de a mai trăi.”
Nu țin minte cum arată Colentina, dar inventez pe tema dată. Vreau să-mi imaginez cartierul. Sau poate vreau să spun ceva despre lumea paradoxală a copilăriei comuniste?
- „Fabrica de săpun Stela pe dreapta, care, dintr-o directivă de Partid neînțeleasă de nimeni, nu făcea niciodată săpunul Stela, ci se ocupa doar de mărcile Cheia și Cămila”.
Sau poate vreau să trezesc cititorii din somn?
- „«Donca Simo», unde lucrase cândva mama la războaiele de țesut, apoi niște depozite de cherestea, unde se întâlnea pe ascuns cu amantul ei.”
Nu am nimic împotriva divagațiilor și a descrierilor, dar aștept ceva care să-mi mențină interesul. Vreau să aud despre oameni, despre schimbare, despre narator, despre atmosferă, despre impresii, despre ceva care să fie mai interesant decât ce văd când doar pășesc absentă pe stradă. Nu vreau să văd doar ce aș vedea dacă m-aș plimb absentă pe o stradă din alt oraș.
Uneori Cărtărescu reușește să transmită ceva, să creeze un pic de atmosferă, dar își taie singur craca de sub picioare cu niște alegeri ciudate.
Partea a III-a: Realism magic – Metafore – Gândire abstractă – Vertebrele unui animal preistoric
Sunt sigură că Mircea Cărtărescu a luat conștient anumite decizii în ce privește Solenoidul. De exemplu, în primul capitol, naratorul nenumit (hai să-i zicem Bimircică) își găsește în buric ațele rămase de la naștere – niște ațe dezgustătoare, pe care le tot scoate și scoate.
„Uuu,” ar spune criticii, dacă ar spunea vreodată ceva atât de lipsit de demnitate cum este uuu, „e o trimitere metaforică la structura cărții! Bimircică practic își deapănă ițele vieții – și viața este uneori dezgustătoare.”
Însă alte aspecte mi se par mult mai puțin studiate. Din ce am citit, romanul cuprinde metafore, figuri de stil, realism magic și gândire abstractă – cu alte cuvinte, orice îi permite să folosească imagini izbitoare. Însă nu există niciun fundal concret sau vreo structură stabilă care să ofere un contrast, așa că romanul e, cum ziceau criticii, „oniric”, adică plutește de colo-colo ca într-un vis. Nu pot spune că nu mi-am dat seama ce e real și ce nu, pentru că nu există un „real”.
Solenoid, pagina 37:
Mă ghemuiam pe pat și-mi doream atât de intens să mor, încât simțeam că măcar câteva vertebre ale mele consimt. Patul meu devenea atunci un sit arheologic în care, galbene și poroase, într-o poziție imposibilă de ființă strivită, zăceau oasele unui animal dispărut.
Aici mie-mi sună a figură de stil. Pe Bimircică mi-l imaginez întins în pat, simțindu-se de parcă ar fi o ființă strivită, _de parcă _ar fi un schelet de animal dispărut. Ceea ce e în regulă, luat separat. Însă nu prea se potrivește într-un context mai larg.
Solenoid, pagina 56:
Clasa a V-a A, a V-a B, a V-a C… De-a lungul coridoarelor, literele claselor epuizează alfabetul latin, trec la cel grec, cel iudaic, cel chirilic, apar apoi semne arabe, semne indiene, hidoase capete maya, în cele din urmă semne total necunoscute. N-am știut niciodată câte clase paralele are, de fapt, fiecare an în Școala Generală 86.
N-am chef să copiez acum, dar la finalul capitolului trei, Bimircică povestește că atunci când s-a întors acasă a făcut o baie, în urma căreia i s-a desprins de pe corp tot jegul din armată, ca o haină, pe care o păstrează în șifonier. Altundeva prin carte există elevi tatuați cu numărul matricol din școală, cupluri care levitează când fac sex și tot felul de alte nebunii.
Începe să sune mai degrabă a realism magic, ca în operele scriitorilor din America de Sud. De exemplu, în Casa Spiritelor (Isabel Allende) se naște o fată cu părul verde, frumoasă ca o sirenă. Dacă nu mă înșeală memoria, sora ei levitează. Un veac de singurătate (Marquez) are tot felul de scene ciudate, cu o fertilitate magică, cu un bebeluș care e cărat afară din casă de furnici și câte și mai câte.
Însă Marquez și Allende scriu extrem de concret, nu se pierd în abstracțiuni de gândire, nu folosesc tone de metafore și comparații. Motivul e destul de simplu: vor să păstreze forța imaginilor stranii prin contrastul cu lumea reală. Totul e concret, concret, concret, oricât de straniu, pentru ca și imaginile din mintea cititorilor să fie cât se poate de reale. Dacă Allende spune că părul cuiva e verde, înseamnă că e verde. Dacă levitează, atunci levitează. Dacă Marquez ne spune că Aureliano are 17 fii, toți numiți Aureliano, atunci există cel puțin 18 Aureliano în cartea aia, toți înrudiți. Îi credem pe cuvânt.
Solenoid, pagina 38:
În fiecare clipă a vieții noastre facem o alegere sau suntem suflați de-o adiere de vânt mai curând pe-un culoar decât pe altul. Linia vieții noastre reale se-ntărește în urmă, se fosilizează și capătă coerența, dar și simplismul destinului, pe când viețile noastre care-ar fi putut fi, care s-ar fi putut desprinde clipă de clipă din cea câștigătoare, rămân linii punctate, fantomatice: creode, diferențe de fază cuantică, străvezii și fascinante asemenea tulpinilor ce veghează-ntro-seră.”
În fiecare clipă a vieții noastre, linia vieții noastre nu ne permite să vedem viețile noastre care ar fi putut fi. Există momente în care poți repeta poetic un cuvânt, cum face Dickens în faimosul început din Bleak House, când repetă „ceață” de 13 ori într-un singur paragraf, ca să dea senzația omniprezenței ceții londoneze, dar aici pare mai degrabă a fi o repetiție neatentă.
Dincolo de asta, însă, citatul e unul abstract. N-are legătură nici cu realismul magic, nici cu metaforele, ci e metafizic (ceea ce nu-l oprește să descrie diferențele de fază cuantică” ca fiind străvezii). Nu e neapărat rău: și Herman Hesse face același lucru în Jocul cu mărgelele de sticlă, care practic se bazează pe gândire conceptuală și pe idei abstracte.
Doar că e încă un mod de a arunca în text imagini menite să impresioneze, dar e un mod care nu face casă prea bună cu celelalte două. Există scriitori care reușesc să îmbine excelent stiluri și idei – John Fowles, de exemplu, reușește să îmbine eseul cu romanul în Iubita locotenentului francez, o carte cu un fir narativ destul de simplu și multe, multe notițe despre epoca victoriană și arta scrisului (subiecte tratate separat, nu împreună). Dar Cărtărescu dă mai degrabă impresia că nu știe exact încotro vrea să se îndrepte și nici ce vrea să zică.
**Partea a IV-a: Concluzie – O serie de „nu”-uri – **
Bimircică e un individ care trăiește într-o lume ireală, se gândește metaforic la sine și își pune probleme metafizice. E atât de departe de o ființă umană normală încât ar fi nevoie de o scriitură excepțională ca să fascineze.
Și problema e că scriitura nu e excepțională. Încărcată? Desigur. Plină de cuvinte mari, plină de imagini izbitoare. Prea plină, obositor de plină, pentru că toate imaginile sunt egale, nu se focalizează pe nimic. Bimircică nu e fascinat, nu e obsedat, nu e rău, nu e cinic, nu pătrunde adânc în metafore, nu-și explorează lumea magică, nu-și creează un sistem metafizic interesant, nu face aproape nimic interesant, nu gândește interesant, nu discută interesant.
Ceea ce mă face să mă întreb care e ideea acestei cărți, o întrebare pe care rar mi-o pun. De obicei cred că un volum trebuie să fie de sine stătător și că depinde de cititor cum îl înțelege – însă acum mă întreb care era intenția lui Cărtărescu. Să descrie un ratat care și-a pierdut mințile? Să-i ironizeze pe cei bolnavi, rătăciți, ratați, care își imaginează că totul ar fi mers strună dacă?
Se simte un potențial acolo, o lume ciudată, un personaj bizar. Dar, stilistic, nu reușește să-și atingă scopul. Îmbină nefericit elemente, folosește cuvinte nepotrivite, nu poate exprima nimic suficient de clar încât să se poată vorbi concret despre ea. Poate că o limită de lungime l-ar fi forțat pe Cărtărescu să-și adune ideile mai atent, să selecteze imagini și să le scrie cu mai multă grijă. Poate că, ajuns la dimensiuni de nuvelă, Solenoidul ar fi putut fi fascinant, dar aici a fost prea multă fascinație pentru propriul buric al lui Bimircică, cu toate ițele încurcate din el.
Din păcate, n-avem cum să știm, la fel cum nici Bimircică nu avea cum să știe dacă, ajuns scriitor faimos, ar fi vândut relativ puține cărți, pe care le-ar fi luat unii la puricat pe bloguri. Prefer și eu să-mi imaginez, la fel ca Bimircică, că dacă ar fi fost alta situația, ar fi fost mai bine.