Piața traducerilor și de ce e plin de traduceri proaste

Am văzut pe Goodreads o recenzie scrisă de Michael Haulică, fost redactor-șef al Editurii Tritonic, fost coordonator de colecții de proză scurtă, redactor-șef la Argos, fost redactor la Editura Art, fost coordonator al colecțiilor SF și fantasy ale editurii Paladin.

Mi-a atras atenția chestia asta:

O notă proastă pentru traducere (Andrei Dosa), mi-a părut grăbită, neglijentă, fără prea mare tragere de inimă, nu știu dacă motivul este “sîntem plătiți prost, muncim prost” sau pur și simplu atît poate omul. Nici redactorul n-a fost vreun campion, dar nu știu cît la sută din trăsnăile traducătorului reprezintă cele cîteva zeci de probleme care mi-au întrerupt lectura.

Pentru că trăiesc din traduceri și înțeleg cum e să vrei să supraviețuiești dintr-o meserie, vreau să explic un pic situația. Mai ales că acum câțiva ani am încercat să discut despre legătura dintre bani puțini și muncă proastă și cu Michael Haulică, dar se pare că nu mi-am exprimat ideile prea clar.

1. Munca prost plătită tinde să atragă oameni slab pregătiți.

Mulți oameni nu țin neapărat să fie foarte bogați, ci sunt ok și în condiții medii. Acest lucru reiese din faptul că există o grămadă de oameni care, după ce au ce pune pe masă și au un acoperiș deasupra capului, nu se zbat să facă mai mult, ci preferă să stea să se uite la filme.

Însă puțini oameni sunt de acord să moară de foame. Acest lucru reiese din faptul că cei care nu sunt putori din naștere își mai iau un job sau fac ce pot ca să nu ajungă la sapă de lemn.

De aceea, când un domeniu nu prea acoperă necesitățile de bază, tinde să alunge oamenii capabili și să se umple de oameni incapabili. Lucrul ăsta se vede în învățământul preuniversitar, unde profesorii ori pleacă, ori dau meditații, ori au și alt job, ori au pe cineva care să-i susțină, ori sunt incapabili – sunt rare cazurile în care un profesor bun și capabil nu-și suplimentează cumva veniturile.

Traducerile sunt un domeniu mai vast și nu toate proiectele sunt egale între ele sau plătite la fel – însă traducerile literare pentru edituri la care face referință Michael Haulică tind să fie multeprost plătite și dorite de mulți candidați. Deci e loc de mulți oameni, dar mulți oameni vor, așa că nu trebuie să crești plata ca să atragi pe cineva nou și nici nu e bătaia suficient de mare între candidați încât doar cei mai buni să se ridice la suprafață și să fie mult profesionalism. Dimpotrivă, am întâlnit mulți care voiau să traducă „în timpul liber”, pentru un „venit suplimentar”, fără să-și dea seama că asta e o meserie și, deci, implică mult mai mult decât vreau s-o fac.

Dar să zicem că ești traducător profesionist. Să zicem că ești plătit cu legendarul 2 euro pe pagină și traduci 10 pagini pe zi (un număr de pagini ok, dacă nu vrei să-ți distrugi nervii și sănătatea). Dacă muncești 22 de zile lucrătoare într-o lună, obții 440 de euro, din care trebuie să plătești impozitul pe venit, sănătatea și pensiile. Dacă lucrezi pentru 3 euro pe pagină, ai 660 de euro, din care iar dai un procent măricel la stat.

În plus, când pleci în vacanță, nu primești bani. Dacă nu ai de lucru, nu primești bani. În medie, pe un an, poate că primești doar 400 sau 600 de euro pe lună, respectiv. Pe hârtie, nu în mână.

Astea fiind condițiile, sunt șanse mari ca oamenii capabili să migreze înspre alte domenii. Sau cel puțin, să migreze înspre alte specializări – fie înspre traduceri legalizate, traduceri de gaming sau software, unde sunt eu acum, sau alte specializări.

2. Când faci foamea, primul obiectiv e să nu mai faci foamea.

Să zicem totuși că traducătorul nostru nu migrează, ci rămâne în traduceri literare. Pentru că de obicei nu are salariu fix, ci tarif per pagină, apare tentația matematicii. Chiar și pentru cei care au învățat o limbă străină ca să scape de algebră, e clar că dacă traduci 20 de pagini pe zi și nu 10, îți dublezi venitul. Poate n-ai bani doar de chirie, ci și de pâine. Uraaaaa!

Din păcate, 20 de pagini pe zi înseamnă că începi să te grăbești. Nu mai stai să te gândești cu atenție cum să formulezi o glumă de la pagina 200, pentru că e o singură glumă într-o carte enormă. Dacă stai prea mult la ea, nu mai ai timp să-ți faci norma. În plus, nu mai verifici toate chestiile neclare. Nu mai stai să șlefuiești textul. Dacă stai o grămadă de timp pe o pagină, n-o să mai ai bani de dentist, de haine, de mâncare.

Eu am migrat într-un domeniu în care îmi permit să mă gândesc jumătate de oră la o glumă sau să stau jumătate de zi să lucrez la o poezioară, pentru că îmi scot banii din restul proiectului. (Între noi fie vorba, faptul că-mi bat capul cu calitatea îmi permite să mențin tarifele ridicate; e un cerc în care toată lumea câștigă – banii în plus mă ajută să mă perfecționez, perfecționarea mă ajută să iau bani în plus.)

3. Cercul vicios al sărăciei.

Editurile din România plătesc traducătorii cum își plătește Ministerul Educației profesorii, adică aproximativ cum sunt plătite femeile de serviciu. Normal că asta se reflectă în cărțile traduse, pentru că nu poți face din rahat bici. Sunt și oameni care își fac treaba bine, în ciuda condițiilor, dar tot mecanismul e defect.

Am mai zis-o și altădată, mă repet: e un cerc vicios. Editurile scot produse proaste, așa că publicul nu are încredere să le cumpere. Pentru că publicul nu le cumpără, editurile nu au bani. Pentru că nu au bani, nu investesc în traducere, redactare șamd. Pentru că nu investesc în calitate, scot produse proaste. Pentru că publicul știe că în general cărțile scoase în România sunt proaste, nu le cumpără. Pentru că nu le cumpără, editurile n-au bani. Și tot așa.

Da, și eu mă plâng de traduceri, pentru că vreau să fie mai bune. Vreau ca editurile românești să evolueze. Vreau cărți mai bune, făcute cu mai mult profesionalism. Vreau să nu-mi pese dacă citesc o carte în original sau în traducere. Așa că mă apuc și zic, „partea asta nu e ok”, „chestia cealaltă nu e bine și deranjează”, pentru că în rest lumea tace mâlc și doar nu cumpără. E treaba traducătorilor să devină mai buni? Parțial, da, dar e și problema editurilor pe cine angajează și ce pun pe piață. Dacă o carte e extrem de greoaie în traducere, n-o cumpără mai nimeni, iar editura pierde.

E nasol că traducătorii și redactorii nu-și fac treaba pe cât de bine ar putea? Da, este. Dar munca de calitate necesită timp, iar traducătorii au și ei tot 24 de ore într-o zi și o viață de trăit. Nu e vorba de “sîntem plătiți prost, muncim prost” (sic!) ca formă de protest, ci de faptul că dacă alungi o grămadă de oameni buni și pe cei rămași îi pui să se grăbească, treaba nu merge. Și m-aș aștepta ca cineva care e fost redactor-șef al Editurii Tritonic, fost coordonator de colecții de proză scurtă, redactor-șef la Argos, fost redactor la Editura Art, fost coordonator al colecțiilor de SF și fantasy ale editurii Paladin să înțeleagă subtilitățile astea. Altfel, e un semn că piața de carte e în budă, nu pricepe de ce e acolo și nici vorbă să iasă.

Pur și simplu îmi place poza asta, ok?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *