Nu mă las de blog (dar aș vrea să nu fi fost aici)

Mi-am făcut blogul dintr-un motiv suficient de simplu: eram pe net de peste zece ani, dar fusesem mereu anonimă. La finalul lui 2012, mi-am dat seama că existam pe net și cu numele real, dar doar cu câteva rezultate la examene și olimpiade și în vreo două-trei articole ale unor yoghini supărați că îndrăznisem să spun ceva rău de MISA.

Să fii complet necunoscut nu e o problemă – începi mereu de la zero, în orice situație. Să fii vag cunoscut, însă, e un lucru mult mai rău – micile detalii scapă de sub control, devin disproporționate, spun o poveste în sine. Nu m-a deranjat niciodată să vorbesc deschis despre MISA, dar dacă eram cunoscută doar pentru atât, era o problemă când cineva căuta detalii despre mine personal.

Așa că am pornit blogul. Am vorbit de MISA, de jocuri, de cărți, de societate, de sistemul de educație, de ce mă amuză, de ce-mi displace. Sunt lucruri pe care le-am scris cu care poate că nu mai sunt de acord acum. Am scris articole bune și articole slabe, am avut momente în care am avut sclipiri de inteligență și altele în care am dat-o cu bâta-n baltă. Am evoluat. E ok.

Cel mai rău e că am obosit. Nu să scriu – scriu constant undeva. (sunt mult pe Goodreads acum) Am obosit să fiu în online-ul românesc.

În 2012, veneam din internetul vechi, de pe site-uri unde nimeni nu-ți știe numele real, unde te afiliezi după interese. Acolo, eram pe forumuri și site-uri care se potriveau intereselor mele, iar comunitățile aveau și o mână de troli, dar și o grămadă de oameni ok – sau poate am avut eu mult noroc și le-am nimerit pe cele bune.

Când am venit aici, mi-era greu să scriu în română, pentru că scrisesem doar în engleză pe net până atunci. Nu știam nimic despre bloguri în care-ți afișezi numele real, despre online-ul românesc, despre ce înseamnă succesul și care sunt cutumele. Eram ca un pește scos din apă – așa că atunci când mi s-a oferit ajutor, l-am primit și respectat.

A fost… bizar.

Până în 2012, eu îmi alesesem internetul. Eu îmi alesesem grupurile, site-urile, forumurile. Eram underground, mergeam unde mi se părea ceva interesant și nu mă știa nimeni decât după username.

Atunci, grupurile au început să mă aleagă pe mine. La început de tot, am fost invitată într-un grup de bloggeri brașoveni care aveau tot felul de scopuri sociale. Aveau campanii în care scriau toți despre aceleași subiecte ca să schimbe lumea. Era lăudabil, presupun, dar mi-am dat seama repede că n-avem nimic în comun. Pe vremea când ei se chinuiau să convingă RATBV-ul să nu lase oamenii să urce în autobuze decât prin față, pe la șofer, i-am părăsit. Eu veneam din Harry Potter, ei veneau din RATBV și nu aveam nicio șansă, nicio șansă să ne întâlnim.

Datorită lor, însă, am descoperit bloggerii mari, care se știu toți între ei și vorbesc despre probleme curente și chestiuni sociale. Am descoperit că poți pune poze cu femei semi-dezbrăcate ca să-ți crești traficul și am făcut mișto de ideea asta, punând poze cu bărbați semi-dezbrăcați. Am mai făcut mișto și de altele, dar nu cu mult succes, pentru că nu înțelegeam fenomenul și ceilalți nu mă înțelegeau pe mine.

Mi-am dat seama ulterior că bloggerii mari sunt un fel de barometru al părerilor populare – dacă scriu ceva, tinde să fie o opinie populară. Sau poate că e contrariul unei opinii populare. Cu mici excepții, nu discută despre pasiunile lor (sau nu le au), ci vorbesc despre ce știi sau crezi că știi deja – politică, evenimente, dezbateri pe care le uiți peste două luni. Mai scriu și despre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, cum ar fi femeia ahtiată după bărbați care reușește să ajungă la 30 de ani fără să se căsătorească și apoi brusc devine indezirabilă. E ca-n Cenușăreasa, dacă Cenușăreasa însăși s-ar transforma în dovleac la 12 noaptea.

Am încercat o vreme să intru în horă și să descopăr ce au cu adevărat interesant de zis. Am rămas cu întâlniri ocazionale cu Eftimie (care e la fel și pe viu); cu un respect pentru NW Radu care, deși nu scrie des despre lucruri care mă pasionează pe mine, scrie des despre lucruri care-l pasionează pe el; și cu o oarecare fascinație pentru Manowar, care are un public măricel și nu e cunoscut de ceilalți pentru că nu s-a băgat în seamă cu ei pentru trafic.

În rest, am renunțat.

După ce m-am plictisit de bloggerii mari și problemele lor mici, am început să mă uit ce fac cei din cultura românească. Am descoperit paragrafe imense și atât de alambicat scrise încât am avut flashback-uri către cursurile de la facultate. Alea scrise de parcă profesoara stătea să adoarmă cu capul pe tastatură la 12 noaptea și nu s-a obosit să bage un paragraf nou decât după trei pagini.

Eu citesc destul de des recenzii scrise de oameni care trăiesc din asta, dar de pe site-urile din afară. Uite, nu demult am recomandat „Dumnezeul lucrurilor mărunte” de Arundhati Roy. Eu am citit cartea acum vreo zece ani, mi-a plăcut enorm, dar nu mai știam detalii, așa că mi-am reîmprospătat memoria cu recenzia din New York Times.

Începe așa (traduc):

În centrul primului roman devastator al lui Arundhati Roy nu se află o singură tragedie. Deși „Dumnezeul lucrurilor mărunte” începe cu amintirile unei familii ce jelește în jurul coșciugului unui copil înecat, există multe alte orori intime care încă urmează și care se luptă pentru simpatia cititorului cu energia furioasă a pisicilor prinse într-un sac.

De fiecare dată când deschid Observatorul cultural, însă, dau peste așa ceva:

Arturo Pérez-Reverte, Conspiratia din Sevilla, Traducere si note de Tudora Sandru Mehedinti si Mihai Cantuniari, Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2005, 552 p. Scriitorul de origine spaniola Arturo Pérez-Reverte este cunoscut publicului ca autor al romanelor de succes: Maestrul de scrima (1988), Tabloul flamand (1990), premiat de critica franceza cu Grand Prix Annuel de Littérature Policière, Clubul Dumas (1993), Harta sferica (2000), Regina sudului (2002). Bestseller-ul Conspiratia din Sevilla apare in 1995. Romanul cuprinde cincisprezece capitole care poarta titluri sugestive si sint insotite de cite un motto.

Am luat ca exemplu prima recenzie a unui roman pe care am găsit-o pe site-ul lor, dar toate seamănă. M-am crucit, am încercat să citesc. Din experiment am rămas doar citindu-l pe Iovănel de la Scena9 și nici pe el mereu. Dar măcar îi pot citi articolele fără să vreau să-mi bag unghia-n gât.

M-am uitat o vreme și ce fac grupurile afiliate unor subculturi, cum ar fi cea SF. Am descoperit bisericuțe, nasuri pe sus și vreo doi-trei oameni ok. Am început să reflectez asupra înțelepciunii celor care scriu fără să intre în grupurile de scriitori – mai exact, vreo câțiva care scriu la Editura Datagroup și își văd de treabă.

Între timp, am stat și pe Facebook, unde sunt mulți oameni care se ceartă. Se ceartă constant, fiecare sigur că nu poți discuta cu ceilalți, așa că nici nu încearcă – iar dacă apare o știre nouă, ea nu trebuie verificată, ci trebuie să ne revoltăm și s-o dăm mai departe. Chiar dacă e falsă. Chiar dacă problema e prost înțeleasă. Am stat să verific atât de multe tâmpenii. încât. mi-a. ajuns. Știu cât sunt plătită pe ora de muncă și m-am plictisit să muncesc gratis ca să descopăr singură știrea.

Pe scurt, am obosit. Regret totul. Regret că mi-am făcut blog în română. Regret că am intrat în hora cu blogurile. Regret că mi-am făcut cont de Facebook. Regret că m-am uitat la știri și că am urmărit discuții din online-ul românesc. Regret că știu cine e premierul țării. Regret că știu care sunt temele curente. Nu sunt cu nimic mai informată în mod real – nu sunt cu nimic mai fericită. Sunt doar mai obosită. Mă întreb dacă asta e oboseala care-i face pe oameni să emigreze.

Cea mai mică specie de pasăre din Marea Britanie. Goldcrest.

Am început să scriu recenzii zilnice din entuziasm față de cărți, dar în ultimul timp îmi dau seama că nu mai am entuziasm. Nu mai am nici zâmbete.

Nu înseamnă că vreau să-mi închid blogul. Nici că s-a terminat cu „Cartea de azi”. Poate-mi șterg contul de Facebook (deocamdată doar m-am deconectat de la el, sunt sătulă de tâmpenii). Nu știu ce vreau să fac. Dar ce vreau să zic e că nu prea am mai scris pe aici pentru că de fiecare dată când intru pe netul vorbitor de română, e un stres în plus.

Caracatiță, evident.

Așa că prefer să-mi petrec timpul citind și căutând chestii ciudate pe net. Sau recitind ghidul de corectură pentru digitizarea cărților pentru Project Gutenberg. Sau citind ghiduri pentru Kayle în sezonul 8.

Cam asta e. Or să vină și alte recenzii și articole, pe măsură ce am energie și chef.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.