În perioada asta fac 8 ani de blog aici. Eram pe net și înainte, dar scriam sporadic și sub pseudonim în lumea internațională, nu printre români.

Mi-am făcut blogul dintr-un motiv suficient de simplu: eram pe net de peste zece ani, dar fusesem mereu anonimă.

Cum tot a fost scandalul cu Pleșu în perioada asta și oamenii mi-au dat link-uri către ce mai spune filozoful în apărarea proprie, am ajuns la o concluzie: aveau dreptate cei de la ICR, e plin de serioși pe lumea asta – sau prin țara asta, una din două.

Prima lecție din online: nu contează ce scrii. Oricum vor apărea oameni care să-ți comenteze tâmpenii.

Cred că ne-am obișnuit prea tare cu reclamele, atât de tare de fapt încât multă lume nici nu mai remarcă bara din dreapta a blogurilor.

Tocmai mi-am dat seama că m-am trezit cu unii dintre comentatorii supărați ai blogului lui Mihai Rapcea pe blogul propriu, comentându-mi off-topic prin articole.

Acum ceva timp discutam cu un blogger care-mi spunea că o să am un trafic decent pe blog din cauza simplului fapt că sunt femeie – o chestie pe care el a denumit-o „chick bonus” (de la englezescul „chick” = gagică, evident, chiar dacă e tradus cu „puicuță” pe la noi din cauza faptul că chick mai înseamnă și pui de găină – dar n-are aceeași conotație).

Citesc destul de mult. Doar că nu prea scriu recenzii pe blog la decât dacă o carte e foarte interesantă, dacă am chef în clipa aia să scriu recenzii, sau dacă a fost un efort s-o citesc.

M-am pus pe studiat ce înseamnă bloguiala. Din adâncurile profunde ale ființei mele m-am chinuit să caut acel ceva, acel filon extraordinar care te face dintr-un simplu deținător de blog un blogger, un cineva care are jdemii de vizitatori și click-uri, care e pe buzele tuturor celor care îl citesc, care are prieteni și dușmani pe net (mai mulți ca mine) și reclame pe blog care funcționează (mai mult ca ale mele).

Notă: articolul acesta e scris ca răspuns direct la niște întrebări pe care mi le-a pus azi un cititor.