În perioada asta fac 8 ani de blog aici. Eram pe net și înainte, dar scriam sporadic și sub pseudonim în lumea internațională, nu printre români. Experiența e, per total, mult mai puțin satisfăcătoare decât aș fi sperat, ducându-mă în timp la concluzia că motivul pentru care mulți români emigrează e că nu mai pot suporta atmosfera sufocantă creată de cei din jur.

Mi-am făcut blogul dintr-un motiv suficient de simplu: eram pe net de peste zece ani, dar fusesem mereu anonimă. La finalul lui 2012, mi-am dat seama că existam pe net și cu numele real, dar doar cu câteva rezultate la examene și olimpiade și în vreo două-trei articole ale unor yoghini supărați că îndrăznisem să spun ceva rău de MISA.

Cum tot a fost scandalul cu Pleșu în perioada asta și oamenii mi-au dat link-uri către ce mai spune filozoful în apărarea proprie, am ajuns la o concluzie: aveau dreptate cei de la ICR, e plin de serioși pe lumea asta – sau prin țara asta, una din două.

Prima lecție din online: nu contează ce scrii. Oricum vor apărea oameni care să-ți comenteze tâmpenii. Chiar dacă nu scrii deloc provocator, vei avea trolli.

Cred că ne-am obișnuit prea tare cu reclamele, atât de tare de fapt încât multă lume nici nu mai remarcă bara din dreapta a blogurilor.

Tocmai mi-am dat seama că m-am trezit cu unii dintre comentatorii supărați ai blogului lui Mihai Rapcea pe blogul propriu, comentându-mi off-topic prin articole. Și când scriam comentariul cu numărul 30 al unei postări târâte cu forța în lupta asta, mi-am dat seama că nu-mi place. Mai ales că am senzația că o să continue povestea.

Acum ceva timp discutam cu un blogger care-mi spunea că o să am un trafic decent pe blog din cauza simplului fapt că sunt femeie – o chestie pe care el a denumit-o „chick bonus” (de la englezescul „chick” = gagică, evident, chiar dacă e tradus cu „puicuță” pe la noi din cauza faptul că chick mai înseamnă și pui de găină – dar n-are aceeași conotație). Discuția a mers în contradictoriu o vreme, pentru că nu vedeam exact în ce fel ar influența asta vizitatorii. Ori îi plictisesc, ori îi prind, și asta ține de ce scriu și nu de fizicul meu, mai ales că sunt tone de tipe care arată mai bine ca mine, și sunt tipe care arată mai mult ca mine (în funcție de gusturi).

Citesc destul de mult. Doar că nu prea scriu recenzii pe blog la decât dacă o carte e foarte interesantă, dacă am chef în clipa aia să scriu recenzii, sau dacă a fost un efort s-o citesc.

M-am pus pe studiat ce înseamnă bloguiala. Din adâncurile profunde ale ființei mele m-am chinuit să caut acel ceva, acel filon extraordinar care te face dintr-un simplu deținător de blog un blogger, un cineva care are jdemii de vizitatori și click-uri, care e pe buzele tuturor celor care îl citesc, care are prieteni și dușmani pe net (mai mulți ca mine) și reclame pe blog care funcționează (mai mult ca ale mele).

Notă: articolul acesta e scris ca răspuns direct la niște întrebări pe care mi le-a pus azi un cititor. Nu e pentru bloggeri mari, care își cunosc meseria, ci pentru vizitatorii mei, pentru cei care n-au bloguri, pentru cei care au bloguri mici, sau cei care nu s-au preocupat cu partea tehnică din spatele blogului/site-ului lor.