M-a distrat postarea asta de la George Damian:

Eu multă vreme n-am acceptat cu grație flori la ocazii, pentru că mă enervau. Una la mână, sunt alergică la unele dintre ele, ceea ce înseamnă că deseori mi se aduceau strănut, răgușeală și ochi în lacrimi (nu de bucurie). A doua la mână, erau o dovadă de lipsă de respect.

„Cum?” ziceți voi. „Florile, lipsă de respect?”

Da. Faza era cam așa. Cunoșteam câte un tip, da? Și îi ziceam, „Nu vreau flori, te rog nu-mi aduce.”

Tipul nu mă credea, iar la prima ocazie oficială primeam flori. Când primeam flori, spuneam categoric că nu vreau flori. Subliniam. Nu. Cred că de vreo două ori le-am și aruncat direct, ca să arăt că nu protestez doar din complezență. (În plus, dacă ieși în oraș cu cineva și îți dă un buchet la început, trebuie să-l toooot cari după tine.)

La următoarea ocazie, primeam iar flori, eventual de la vreun bărbat nervos pentru că știa deja că reacționez prost, deși el făcea efortul de a mi le cumpăra și aduce. Știa că mă enervează, le aducea oricum pentru că așa se face. Opinia și preferințele mele personale, pe care le auzise și reținuse, nu contau.

La un moment dat, am cunoscut în sfârșit un tip care a fost un pic sceptic la început când i-am zis că nu vreau flori, dar a înțeles repede că nu sunt genul care să spună una și să vrea alta. S-a uitat ce e important pentru mine și ce nu – și s-a adaptat în așa fel încât nu neapărat să facă gesturile prin care să semnaleze întregii lumi că mă iubește, dar să mă bucur eu.

După o vreme, i-am dat și dezlegare la flori. Dacă vrea să ia o floare sau un buchet, e ok. (Și dacă se dovedește că polenul lor mă doboară, ei bine, asta e, le aruncăm.)

Și am trăit fericiți, fără prea multe certuri și supărări.