Creștinisme

De unde să încep să scriu ideile astea…? Creștinismul e ubicuu în majoritatea locurilor pe unde-mi duc veacul. E în bisericile aflate la fiecare doi pași, în iconițele atârnate de oglinda retrovizoare a taxiurilor, în orele de religie opțional-obligatorii, în literatura mai veche, în expresii, în discursurile naționaliste. E concentrat aici, diluat dincolo, dar se întinde ca un ocean, acoperind totul.

Nu e mereu un ocean greoi. Uneori e ca văile create de ghețari: chiar și unde a dispărut, a lăsat urme adânci. La fel ca filozofia antică ce a dat formă creștinismului timpuriu, și creștinismul a dat formă unei lumi seculare. Avem sărbătorile pe care le avem, dar și duminica pe post de zi liberă. Avem expresii ca „o, Doamne”, folosite curent de oricine folosește limba română (și, bineînțeles, există echivalente și-n alte limbi).

Oceanul creștinsmului era mult mai pregnant odinioară. Citind texte medievale, e clar că acum multe sute de ani religia asta oferea nu doar o înțelegere a sufletului, ci și a lumii. Era concepția de viață, era filtrul prin care era percepută realitatea. Nu e de mirare, deci, că știința a început să se dezvolte în sânul creștinismului, ca o latură naturală și logică a lui. Când Dumnezeu creează lumea, iar tu vrei să descoperi lucrarea lui Dumnezeu, în cele din urmă ajungi să faci știință. (Separarea dintre Biserică și știință a venit mai târziu.)

Pot să înțeleg toate astea. Cât timp creștinismul mi-e exterior, mi se pare interesant și demn de a fi studiat.

Problema e când începe să se impună unde nu-i e locul.

Întâi, urăsc când se impune asupra mea. „Ești româncă, deci ești creștină.” „Important e să crezi, nu să fii fără de Dumnezeu.” Apoi, mai subtil, sugestiile că aș fi creștină cumva din inerția culturii. Mi se spune că respect cele zece porunci, iar asta înseamnă că mă supun creștinismului din educație, dacă nu din credință - protestul meu că nu le respect pe toate cele zece e de natură să scandalizeze, deoarece creștinii pot fi deopotrivă foarte avântați și jenant de ignoranți. Și, în cele din urmă, pariul lui Pascal, nu-i așa, hahaha? Dacă credem în Dumnezeu, nu pierdem nimic orice-ar fi.

Alt loc în care mă deranjează creștinismul e când apare ca negativul din fotografii, pomenit de ateii de anti-credință creștină, care protestează că e ilogic să ai o religie (orice religie) pentru că e aiurea să crezi într-un tătic din ceruri care are grijă de noi toți. Atât de prinși sunt de religia dominantă încât uită că nu e singura. Sunt multe religii care spun altceva, dar afirmațiile legate de orice credință tind să fie prinse într-un vârtej creștin.

Iar apoi, colac peste pupăză, vine și paradoxala „excomunicare ideologică” a indezirabililor, insistența că totuși nu toți creștinii sunt creștini. De exemplu, am auzit că AUR nu sunt creștini, ci doar se folosesc de imagini creștine; sau că o mare parte din poporul creștin nu e creștin, ci păgân, pentru că are obiceiuri ce nu țin de Biblie.

Granița creștinismului se mută deci interminabil. Când te delimitezi de el, ți se impune. Când îl urli în gura mare, ți se refuză. Creștinismul ți se stabilește în funcție de dezirabilitate: ești suficient de dezirabil ca să fii creștin, indiferent ce ai spune? Sau ești atât de indezirabil încât creștinii nu te vor, orice ai crede tu? Dacă ești inteligent, civilizat și ai maniere frumoase, ar trebui să treci în tabăra creștină. Dacă ești prost, sărac sau grobian, du-te la păgâni.

Întâi, ce e un creștin?

Nefiind creștină, o să vă spun acum ce cred eu că e un creștin. Sau, mai exact, cum se deosebește un creștin de un non-creștin.

Vedeți voi, multă lume încearcă să definească creștinii în funcție de cele zece porunci și de morala creștină. Întâi, hai să vedem care sunt acestea, conform crestinortodox.ro (le-am adăugat diacritice, dar asta a fost singura modificare):

  1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
  2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.
  3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.
  4. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.
  5. Cinstește pă tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.
  6. Să nu ucizi.
  7. Să nu fii desfrânat.
  8. Să nu furi.
  9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.
  10. Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.

V-am zis că nu respect toate poruncile, iar asta scandalizează. Lumea crede că vreau să omor pe cineva pe stradă - pe când adevărul e că nu am nicio treabă cu poruncile 1-4, iar 10 nu mă interesează pentru că nu cred în delicte de gândire. Porunca a 5-a se întâmplă natural pentru că ai mei sunt de treabă (nu aștept recompense supranaturale pentru că mă port frumos cu oamenii, but you do you). Ca să știu dacă respect porunca a 7-a ar trebui să știu exact care e definiția creștină a „desfrâului”, dar am impresia că, necăsătorită fiind, am aruncat-o și pe asta la gunoi.

Practic, de jumătate nu-mi pasă. Cealaltă jumătate sunt un fel de decență minimală în comportamentul față de ceilalți, dar ce anume e „decent” poate să difere de la grup la grup (vezi: „desfrâu”).

Dar aș argumenta că nu respectarea celor zece porunci definește creștinul: dacă l-ar defini, ar exista foarte puțini creștini pe lume. Preoții desfrânați n-ar mai fi creștini, domnitorii români n-ar mai fi creștini (pentru că merg la luptă și ucid), hoții ar fi excluși instantaneu din religie, cine nu respectă ziua sfântă ar fi zburat din religie… Și pe de altă parte, ne-am trezi probabil cu niște evrei și probabil niște musulmani incluși volens-nolens în creștinism.

Nu, poruncile sunt un ghid intern și incomplet de comportament (de ce incomplet? pentru că Noul Testament). A le încălca e un păcat, dar nu te exclude din comunitate. Dacă furi nu ești mai puțin creștin, ci ești doar un păcătos, iar creștinismul are modurile lui de a se ocupa de problema păcatelor tale (spovedanie etc.).

Eu consider că a fi creștin e o chestiune care ține în primul rând de credință. Credința aș spune că e reprezentată de crez, care e cu totul altă mâncare de pește:

Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi șade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică; Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor Şi viata veacului ce va să fie. Amin.

Creștinul e, deci, cel care crede în Dumnezeu care a creat lumea, într-un Iisus care a venit pe pământ și a murit pentru iertarea păcatelor omenirii, apoi a înviat, iar într-un final se va întoarce să judece viii și morții. Creștinul e cel care crede toate astea și așteaptă viața de apoi.

Poți fi creștin dacă îți înșeli nevasta? Da. Poți fi creștin dacă nu crezi în Iisus…? Nu prea.

Problema mea generală cu cultura curentă a creștinilor și creștinismului

Creștinii au majoritatea culturală. Sunt obișnuiți ca viziunea lor de viață să fie privită ca universală și să nu fie pusă prea des sub semnul întrebării. Asta înseamnă că sunt deseori incapabili să vadă puncte de vedere exterioare și nici nu pricep privilegiul pe care-l au de a-și practica religia fără impedimente externe.

De exemplu, acum ceva timp am întâlnit o tipă care a început o explicație cu: „Am avut o discuție cu duhovnicul meu” și a încheiat-o cu „Eu mă consider o necredincioasă.” Să te percepi ca necredincios, dar să mergi la duhovnic! Ce privilegiu! Înseamnă că religia ta e atât de puternică și atât de de la sine înțeleasă încât poți să te semi-lepezi de a ta fără risc. Oricând decizi să te întorci la ea, ea va fi acolo.

Dar asta înseamnă și că nu mai vezi exteriorul. Ești atât de prins de ale tale încât începi să vezi creștinismul ca setarea implicită pentru lume. Care sunt sărbătorile importante? Cele stabilite de creștinism, pentru că majoritatea sunt creștini etc. Ok, dar ce faci când cineva sărbătorește ceva important pentru el? Când Crăciunul nu îl impresionează, dar are un sezon de sărbători importante în octombrie?

Apoi, care e morala corectă? Poți spune că „cea stabilită de creștinism” pentru că e o religie care de două mii de ani încearcă să facă lumea mai bună (sau ceva). Ok, dar ce faci când morala respectivă intră în conflict cu schimbările societății sau cu alte culturi? Am văzut deja cum ideea că sexul în afara căsătoriei e un păcat duce la lipsa educației sexuale, care duce la alte probleme. Cu alte cuvinte, cum rezolvi conflictele cu exteriorul când apar? Ții de propria viziune sau găsești o cale de mijloc? Insiști că versiunea ta și doar versiunea ta e cea corectă?

Cât timp nu accepți că cineva poate avea altă viziune cu totul, nu poți avea o discuție cu el.

Problema mea punctuală cu incultura curentă a creștinilor și creștinismului

Când am scris recenzia la „Sectanții” lui Vasile Ernu, spuneam că Ernu mi se pare încă prins în lumea „sectanților” lui, că încă vede lucrurile prin prisma educației religioase din copilărie. Deci nu e un om cu care aș discuta neapărat despre problemele astea ale creștinismului din ziua de azi; dar pe de altă parte, aș zice că a remarcat foarte bine un aspect al ortodoxismului românesc: ortodocșii își cunosc foarte puțin propria religie.

Nu cred că trebuie să dau prea multe exemple pentru asta; faptul că cele zece porunci se tot invocă, dar lumea uită de toate în afară de „să nu furi, să nu ucizi, să nu fii desfrânat” și o încurcă pe aia cu „să nu minți” mi se pare suficient. Dar dacă vreți mai multe exemple, atunci faptul că lumea uită ce sunt Rusaliile sau alte sărbători importante nu ajută nici el.

Hai să combinăm elementele de până acum: pentru creștini, creștinismul e prost înțeles ca fiind un fel de religie în care ne scăldăm toți mai mult sau mai puțin; creștinismul e luat ca etalon pentru moralitate și viziune de viață; nu se știe exact ce e creștinismul, ci există o nebuloasă de idei, iar oamenii buni sunt considerați creștini, iar cei răi nu.

E un teren propice pentru cei care vor să impună idei. Nu există o bază solidă de idei și poziții clare și argumentate. Nu există o fermitate în ideologie, ci doar un sentiment creștin generalizat. Mi se spune că e un lucru bun, pentru că atunci Biserica nu se impune pe cât de tare ar putea în viețile oamenilor; dar aș argumenta că asta e o sabie cu dublu tăiș. Necunoașterea lasă loc de manevră cât timp nu se schimbă nimic, însă e fragilă în fața pozițiilor ferme. Unde sunt goluri de informații se pot introduce ușor informații noi.

Problema asta s-a văzut și în trecut, când avântații creștin-naționaliști de acum un secol și-au impus propriile idei creștine militare și militante, ajungând să dețină o putere nesperată. Dar se vede și acum, când creștinii se reorientează spre informații mai ușor accesibile, ajungând uneori să asculte interpretările religioase ale Martorilor lui Iehova sau ale creștinilor din USA pentru că sunt mai la îndemână. Alteori preiau informații societate și cultură de pe site-uri avântate sau conspiraționiste.

E neliniștitor.

Gânduri

Nu toți creștinii sunt tradiționaliști, nu toți tradiționaliștii sunt creștini, dar cele două tabere se suprapun într-o proporție destul de mare.

Nu pot să nu simt o excludere când se vorbește despre neamul românesc din prezent invocându-se creștinismul etern. Nu pot să nu simt o suspiciune când aud un Ioan-Aurel Pop vorbind despre caracterul creștin al românilor în termeni care mă exclud și pe mine.

Apoi, există o respingere în forță a noului, a vestului, formulată sub forma unor „îngrijorări” cum că vestul ne va distruge tradițiile prin pura sa existență - că se vor impune căsătorii LGBT, că religia va fi privită de sus, că ne vom pierde valorile naționale etc. Și chiar dacă pot să înțeleg de unde vine teama de o lume în schimbare, am impresia că nimeni nu se teme de persecuții reale. Nimeni nu se teme că va fi ilegal să meargă la Biserică sau că cineva îi va da afară pentru credințe practicate în particular. Nu, temerile pe care le remarc sunt legate de ceilalți - de faptul că alții nu se vor mai conforma moralității lor.

De unde nu pot decât să înțeleg că și-ar dori să mă conformez, măcar de formă, dacă nu de fond. Iar dacă s-ar interzice niște lucruri (de exemplu s-ar scoate în ilegalitate homosexualitatea, ca până în 2001), atunci n-ar fi supărați.

Da, mă simt uneori incomod. Da, uneori mă uit spre valul naționalist și spre mișcările creștine recente cu o bănuială destul de pregnantă că sunt făcute și contra mea și contra prietenilor mei. Da, simt că uneori n-au loc de mine, oricât de puțin loc aș ocupa. Și nu, nu prea am chef să fiu al naibii de generoasă cu interpretările, pentru că mi s-a băgat pe gât religia asta de când mă știu, întâi la școală, apoi la MISA (da, și yoghinii autohtoni sunt creștini), iar acum încercările de persuasiune sunt cam aiurea.

Nu am chef să mă uit în gura BOR-ului și să văd care e poziția lor oficială, apoi s-o interpretez cu generozitate. În primul rând că am impresia că una zic și alta fac, iar în al doilea rând că sunt doar nominal șefii la religie în țară. Sunt incapabili să-și controleze proprii preoți, darămite credincioșii. În schimb, mă uit cam cum se mișcă lucrurile în general și dacă grupuri sau indivizi încearcă să se bage în sufletul meu și al altora. Dacă își văd de treaba lor proprie, e-n regulă și poate să fie interesant de văzut care-s credințele lor și de ce; dacă își văd de treaba mea, însă, începe să fie o problemă și trec într-o ipostază de auto-apărare. Iar încercarea de a face echilibristică între cele două poziții devine foarte obositoare.