„Sectanții” de Vasile Ernu (sau „Cum să-ți găsești titlul perfect”)
Nu mă mai mir că orice carte scrisă la persoana întâi în România e luată drept autobiografie; autobiografiile nu se marchează ca atare. Trebuie să te uiți în categoriile în care sunt încadrate în librării, să citești despre autori, să fii în temă.
Poate dintr-un exces de discreție, tind să presupun că orice carte cu personaje e fictivă - până la proba contrarie. Iar în „Sectanții” de Vasile Ernu proba contrarie nu a venit de pe copertă, ci după vreo zece pagini, când am văzut perplexitatea interlocutorului meu atunci când l-am anunțat că Ernu a creat un narator neconvingător. „Cum neconvingător? Ernu scrie despre propria viață!” Ups.
Probabil m-aș fi prins după încă vreo câteva pagini că Vasile Ernu vorbește despre propria comunitate și (foarte puțin) despre propria viață, dar senzația aceea de narator neconvingător a rămas alături de mine, doar transformându-se și căpătând substanță pe măsură ce înaintam în text, până în momentul în care mi s-a cristalizat într-un portret al lui Ernu, omul. Despre un portret real al sectanților lui nu poate fi vorba; ei rămân necunoscuți și misterioși, o comunitate despre care nu vom ști prea multe (sau cel puțin, nu din „Sectanții”).
Cel care trebuia să țină acest speech eram eu, „oaia neagră” a familiei și a întregii comunități, pe care o părăsisem de multă vreme, dar în care eram primit de fiecare dată ca un „fiu risipitor”, cu multă dragoste, căldură și un deosebit respect, ceea ce mă făcea să mă simt foarte stînjenit. […] Știam că am această obligație. Știam că tatăl meu nu mai are mult de trăit și nopți la rînd mă trezeam brusc, obsedat de această idee: ce voi spune? Voi fi capabil să vorbesc în fața celor dragi? Ce să le spun? Ce nu știu ei și știu eu? Cum să vorbesc în fața unei comunități pe care am părăsit-o de ani de zile, pe care am iubit-o și am respectat-o, dar pe care am și trădat-o, am urît-o și am desconsiderat-o, pe care am tratat-o cu o superficialitate și o ignoranță demne de tot disprețul? (pp. 16-17)
Nu există secte care să te primească cu dragoste, căldură și respect după ce le trădezi și le desconsideri - sau cel puțin, nu știu eu să existe. Ar fi frumos să existe comunități de astfel de sfinți, dar comunitățile sunt făcute din oameni, iar oamenii tind să fie umani și să se supere pe trădători; sectele cu atât mai mult, cu cât în general mizele lor sunt mult mai mari decât cele normale. Când ai un prieten care te trădează pe o chestie umană e una, dar când trădează cele sfinte, adevărurile absolute, preceptele de bază, acolo nu mai poate fi înțelegere.
Însă ceea ce am crezut inițial a fi o neînțelegere non-autobiografică a sectelor e de fapt o alintare a lui Vasile Ernu: el nu și-a trădat, real, comunitatea. El a rămas „sectant” și este în continuare de acord în fond cu multe dintre cele învățate în sectă, chiar dacă din creștin a devenit agnostic. Poate că nu mai crede în sfinții biblici și în martirii creștini de acum aproape două milenii, dar crede în sfinții și martirii sectanților; poate că nu mai crede în analiza biblică despre motivul pentru care nu vrei să te conducă un guvern, dar mi se pare că încă mai crede că lipsa guvernelor ar fi bună. A înlăturat cauzele raționamentelor, dar a rămas cu efectele lor.
Astfel, „Sectanții” e o carte despre sfinți și martiri, evitând să le explice credințele. Nostalgică, construitoare de pedestaluri, apologetică, acuză puterea de ștergerea istoriei marginalilor ignorând orice nu intră în mitologia majoritară a acelor marginali. E o colecție de hagiografii, dacă vreți să-i spuneți așa.
Explic imediat.
Cine sunt „sectanții”?
Sunt pocăiții din Bugeac. Credințele lor nu sunt descrise foarte clar de Vasile Ernu, dar de pe parcursul cărții reies următoarele lucruri:
- nu au biserici
- citesc și interpretează ei înșiși Biblia
- sunt anti-stat (orice stat) și anti-putere (orice putere), deoarece cred că „dă-i Cezarului ce-i al Cezarului” e o invitație să te ții departe de lumea asta
- sunt o sectă apocaliptică, ce așteaptă constant sfârșitul lumii (ceva-ceva că ceasul lumii e pus la 12 fără 5 minute, parcă)
- văd lumea exterioară ca pe o tentație și preferă să se închidă în propriile comunități, cărora le dăruiesc cel puțin 5 seri pe săptămână
- au slujbe joi, vineri, sâmbătă, iar duminica două slujbe
- văd martiriul și suferința ca pe lucruri bune, care le dau ocazia să-și manifeste credința
- nu cred în bucurie, preferând suferința și având un cult elaborat al morților
- sunt foarte reticenți la nou, refuzând multă vreme radioul, televiziunea și nu numai
- cred că datoria lor e să-i salveze pe ceilalți din afara sectei, dacă se poate, dar nu se omoară cu asta
Vasile Ernu se luptă între ce a învățat acasă și lumea modernă, ajungând să țină și el isonul sectei din care provine și care denunță binele material ca fiind rău pentru suflet, deoarece face oamenii să fie mai în acord cu mainstreamul și mai puțin radicali și hotărâți în credința lor. Pe de altă parte, tot el ține isonul sectei și când spune că cel mai rău le-a fost sectanților lui atunci când i-au oprimat radicalii ortodocși legionari, hotărâți în credința lor. Ceea ce doar demonstrează încă o dată că fiecare sectă și-ar dori ca lumea întreagă să se încrânceneze, dar doar pe adevărurile ei.
Nostalgia sectelor
Nostalgia sectelor e de două tipuri: cea a sectelor însele față de o lume ideală; și cea a celor plecați față de sectă. Le voi explica în ordine inversă, și apoi vă voi spune și de „hagiografiile” pomenite mai sus.
Sectele sunt automat grupări puternic unite prin credințe, obiective, obiceiuri, coduri morale, ceea ce înseamnă că vor fi niște comunități puternice. Te simți înțeles, ca acasă, în sânul alor tăi, peste tot sunt oameni în care poți avea încredere, care sunt de partea ta, care au aceleași valori ca și tine, care te cunosc mai mult sau mai puțin, care sunt gata să te ajute. Acuma, ca să fie absolut clar pentru orice imbecil (scriu de prea multă vreme pe net, sigur se găsește vreunul): asta nu este definția sectei, ci este una dintre caracteristicile sectelor și nu neapărat una negativă. O comunitate bine sudată nu e un semnal de alarmă.
Dar în momentul în care pleci dintr-o comunitate bine sudată pe baze religioase/spirituale, sunt șanse să rămâi cu nostalgia spațiilor, ritualurilor, oamenilor. Chiar și fără să fii de acord cu credințele lor de bază, poți să te trezești tânjind după celelalte lucruri, după frumusețea momentelor mărunte care se petreceau în contextul celor mari. Nu există grupare în care absolut totul să fie rău; dacă ar fi absolut totul rău, cine ar mai sta acolo?
Nostalgia comunității și a sentimentului de apartenență e un lucru pe care l-am întâlnit recent într-o carte academică scrisă de Katie Gaddini, „The Struggle to Stay. Why Single Evangelical Women Are Leaving the Church”. Katie Gaddini e o fostă creștină evanghelică ce studiază motivul pentru care anumite femei au rămas în grupări evanghelice în ciuda nemulțumirilor. Fiind alături de ele, repetând ritualuri pe care și ea le făcuse demult, se trezește tânjind după apropierea din sânul fostei comunități, după prieteniile cu femeile celelalte, după sentimentul de a fi acasă oriunde. Dar nostalgia ei după comunitate am regăsit-o la ea după ce am întâlnit-o la mine, raportat la MISA: un dor după atmosfera de dinaintea conferințelor de la Săptămâna Spiritualității din Sfântu Gheorghe sau după senzația de veselă ilicitate când mă ascundeam cu o colegă de curs în timp ce-și bea (interzisa!) cafea lângă un automat din Costinești.
Nostalgia nu e identică cu dorința de a ne întoarce. Ți-e dor de acel moment, de acel dialog, de acea prietenie, de acea seară de taclale, de acea atmosferă de camaraderie în mod punctual - nu de toată gruparea, nu de tot ce a însemnat locul pe care l-ai părăsit. Și știi că nu te mai poți întoarce, pentru că gruparea nu era ce ai crezut sau ai sperat să fie, iar tu nu mai ești aceeași persoană.
Vasile Ernu însă…
„Sectanții” e o carte de pură nostalgie față de o sectă pe care nu o analizează real. Este nostalgia copilăriei și a poveștilor părinților, privite dintr-o perspectivă din interiorul sectei. Dar și sectele au propriile lor nostalgii după un timp ireal, mistic, după o lume perfectă. Iar acele nostalgii se arată prin interpretarea evenimentelor din trecut în cheie sacră și arhetipală. Orice întâmplare majoră devine semnificativă spiritual. Orice suferință devine sfântă. Orice suferind, un sfânt.
Istoria devine, deci, una a hagiografiilor - hagiografia fiind genul literar care se ocupă cu viețile sfinților, povestite de și pentru comunitatea religioasă. Hagiografia privește cu adulație sfinții, privindu-le viețile la modul idealizat, ca modele de urmat.
Sectanții lui Ernu nu sunt numiți pe față sfinți, dar sunt descriși ca și cum ar fi. Sunt oameni toți unul și unul, buni, curați la inimă, cinstiți, suferinzi sub regimuri succesive. Sunt gata să moară pentru credința lor, curajoși și fără să se plece niciodată, rezistând, rezistând, rezistând. Onești, muncitori, organizați, generoși, primitori - câte calități nu au ei!
E foarte impresionant. Foarte, foarte. Ba chiar un pic cam prea impresionant.
Ce nu spune Ernu - sau, cum vorbește tăcerea
E ușor să te lași dus pe aripile poveștilor inspiraționale despre martiriu și suferință. Multe, multe au răbdat sectanții lui Ernu.
Dar ca filoloagă obișnuită să citească mai atent unele texte și ca fostă yoghină de la MISA obișnuită cu propriile noastre povești mărețe și cu propriile noastre interpretări spirituale, nu pot să nu casc ochii și urechile la ce se întâmplă între rânduri, între toate lucrurile mărețe. Mă uit la mărunțișurile peste care e ușor să treci cu vederea, peste care te pot purta inspirația și respectul față de suferință.
Sectanții lui Ernu sunt gata să moară cu mic, cu mare pentru credința lor.
În ultimul moment, familia Kovaliov și întreaga ei comunitate au decis să schimbe modul de acțiune. Au decis să nu mai fugă, să nu mai hălăduiască, ci să refuze direct și fără drept de apel oferta puterii. Și cu puteau să o facă mai bine și mai vehement decît prin moarte? Așa că familia și-a săpat un mormînt, s-au îmbrăcat toți în hainele de sărbătoare, au făcut slujba de înmormîntare și s-au îngropat de vii în mormîntul săpat chiar de ei. Pe parcursul cîtorva săptămîni, în comunitatea lor au avut loc trei astfel de înmormîntări de grup, ale unor oameni frămîntați și chinuiți de o teribilă întoială: oare au ales calea cea bună pentru a înfrunta puterea celui care vrea să-i ducă la pierzanie?
Fragmentul de mai sus se referă la reacția unor „sectanți” la ideea că trebuie să fie recenzați în timpul regimului țarist. Alții le-au urmat exemplul și s-au sinucis 25 de oameni în numele credinței. Întâmplarea, ne spune Ernu, a atras curiozitatea și într-un fel admirația străbunicului lui.
În 2022, nu pot să spun că vreau să înțeleg. Cât de teamă să-ți fie să răspunzi la niște întrebări, ca să preferi să te sinucizi? Cât de oripilat să fii de o potențială putere pământeană ca să comiți ceea ce creștinii spun că ar fi altfel păcat de moarte? Dar întrebarea pe care mi-o pun altfel e: cine sunt cei 25? Se spune că „familia Kovaliov” s-a sinucis - e vorba și de copii? Și-au omorât copiii de teama că vor fi luați în evidență? Ernu nu spune. Povestea asta e un mit, aproape, prea distantă ca să mai atingă.
Dar imaginați-vă cum ar fi ca vecinii voștri să fie îngroziți de recensământ, să trăiască cu o teamă irațională, dincolo de cea de pușcărie, de orice - și să se decidă că cel mai bun și mai corect lucru, religios vorbind, e să se sinucidă. Normal ar fi, atunci, ca dacă aceea e cea mai bună variantă, să-și ucidă și copiii. Cum alergi să prinzi un copil care nu vrea să moară, care urlă și se zbate? Alternativ, cum îl convingi să vrea să fie îngropat de viu? Și pentru ce. Nu ca să nu fie schingiuit, torturat, dus în camere de gazare, nu ca să eviți ca fetița să fie violată de o armată invadatoare, nu ca să eviți chinul fizic și o moarte mai rea, ci ca să eviți luarea în evidență de către stat.
Poți oare să admiri curajul sacrificiului atunci când cel ce se sacrifică își omoară și familia? Poți să admiri curajul convingerii atunci când convingerea are o rațiune paranoică?
Și nu e singurul caz în care Ernu vorbește mitologizant, fără să analizeze ce spune, ci doar crezând, repetând. Unul dintre lucrurile pe care le tot repetă este acest citat din Galateni, drag sectanților lui, folosit ca să reprezintre credința lor într-o lume cosmopolită, în care popoarele se pot uni în aceeași credință, pentru că toți sunt egali:
Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sînteți una în Hristos Isus.
Nici iudeu, nici grec, nici bărbat, nici femeie… toți egali în fața Domnului.
Doar că am observat un lucru: toți oamenii pe care-i aduce în discuție, toate persoanele remarcabile pe care le pomenește, toți înțelepții și învățații și predicatorii care l-au impresionat sunt… bărbați. Bărbații sunt cei care au cuvântul în carte, care pomenesc ce a fost, care explică Biblia, care hotărăsc cum să se facă lucrurile. Puținele femei numite sunt străbunica (prea puțin cunoscută, e un motiv pentru a se vorbi de evreii mesianici), bunica, mama, soția unui unchi (de care știm doar că a locuit la ei scurt și că era femeie de cultură) și sora (menționată doar). Dar ele nu au aproape deloc voce, fiind personaje menționate prea rar, care nu au păreri teologice și nici cuvinte de spus.
Cu o excepție: mama lui, care spune că cea mai mare încercare prin care a trecut comunitatea a fost în timpul foametei, când copiii mureau de foame și părinții trăiau cu tentația de a-i mânca (la propriu).
Doar pe final există un capitol dedicat femeilor, care ne spune că erau foarte importante în comunitate pentru că aveau grijă de toate, organizau tot, țineau comunitatea unită. Dar nu aveau dreptul să conducă comunitatea sau să predice la amvon, asta în condițiile în care toți bărbații puteau predica, deoarece instituția preotului nu exista. Cu alte cuvinte, femeile duceau o bună parte din greul de zi cu zi, fără să poată lua deciziile. Acuma, nu știu cum să vă zic, dar a avea o poziție în care trebăluiești constant și n-ai un cuvânt de zis nu e tocmai o bucurie. Nu e suficient să fii esențial ca să ai o viață bună și uneori se întâmplă absolut pe dos; și sclavii negri erau esențiali pentru plantațiile din sudul Statelor Unite ale Americii, asta nu-i făcea fericiți. Ceea ce nu înseamnă că femeile pocăite erau în situația sclavelor, dar Ernu nu ne descrie aproape deloc condiția femeii în societatea pocăită și care e tipul de putere pe care-l mânuiește (în afară de puterea de a… avea responsabilitate). Cât poate decide pentru sine o femeie pocăită? Ce libertăți are? Ce se întâmplă dacă vrea să plece din comunitate?
Vasile Ernu se plânge că istoriile oficiale nu-i iau în seamă pe marginali, cum sunt sectanții lui - dar istoria lui a sectanților este una care nu-și ia deloc în seamă proprii marginali. Femeile sunt trecute sub tăcere. Nu știm decât vag ce se întâmpla cu cei care plecau din comunitate sau i se opuneau ei; fiind menționați doar în cazul în care deveneau alcoolici (alcoolul era interzis) sau se apropiau de putere (puterea lumească fiind și ea interzisă), caz în care erau marginalizați.
Ernu ne spune mitologiile, nu realitatea ei. Iar din mitologia oficială a grupării nu putem afla nici cum niște oameni care nu puneau niciodată gura pe băutură deveneau alcoolici, nici ce se întâmpla când se încălcau altfel regulile. Când se strâng suficient de mulți oameni laolaltă, sigur se mai întâmplă și nasoale: cum se rezolvau? În momentul în care apar abuzuri în familie (și, dată fiind o populație suficient de mare, sigur apar), ce se întâmplă? Pentru că în alte comunități religioase care pun preț mare pe aparența de moralitate, lucrurile tind să fie băgate sub preș, pe cât se poate (iată un exemplu Amish, dar să nu uităm că și la noi există Pomohaci, la catolici există atâtea scandaluri, asta doar ca să vorbim de scandaluri cu copii). Pentru că nimeni nu vrea să creadă că niște oameni buni pot face lucruri rele. Dar dacă cineva fură, dacă cineva se bate, dacă cineva rănește accidental pe altcineva, ce se întâmplă?
E foarte posibil ca Ernu să nu fi știut despre mizerii, așa că semnalează foarte puține cazuri de ieșire din vorba comunității. Și tocmai ieșirea din vorba comunității e problema majoră la astfel de grupări: atunci începi să simți cum se întoarce comunitatea contra ta, cum îți pierzi prieteni, familie, sprijin, tot.
Militantism
Decît la putere, e mult mai sigur și cu folos la pușcărie. Pușcăria pe unii îi salvează. Acolo va avea mult timp să se gîndească de ce e pe acest pămînt. Acolo e timp de meditație, iar Dumnezeu nu ocolește locurile unde se gîndește și se meditează. Dumnezeu ocolește doar locurile unde se află puterea și lumea aceasta nebună. (p. 278)
Sectanții lui Ernu sunt într-o luptă constantă contra lumii. Cu cât sunt mai oprimați, cu atât le e mai bine, pentru că-și pot dovedi mai tare credința. Se simt bine în pușcării, le convine să fie împușcați, să moară, să fie bătuți. Cel mai mult le place sub comunism, când se pot opune unei puteri inumane și să fie admirați de propria comunitate și de alte comunități pentru stoicismul cu care fac pușcăria.
Un unchi care merge în America și are o viață îmbelșugată, cu familie și carieră, îi invidiază pe cei rămași acasă, la suferință. Ceva îi lipsește: greutatea. Piedicile. Lupta.
Sectanții fetișizează aceste dificultăți, pentru că viața lor are sens mai ales atunci când e o suferință constantă. Ernu ne și spune, de altfel, că pun mai mult preț pe înmormântări decât pe nunți, pe lacrimi decât pe bucurie. Bucuria și belșugul sunt văzute cu neîncredere, ca încercări trimise de Dumnezeu. Diavolul i-a prins pe oameni la cotitură dându-le, nu luându-le. Le place să fie întărâtați, să fie oropsiți, să strălucească în întuneric și să fie model pentru ceilalți, pe care visează să-i scoată din întuneric când e lumea mai grea (dacă pot; nu pare a fi obligatoriu).
Ernu deplânge faptul că, în vremurile bune de după comunism, sectanții lui și-au pierdut concentrarea, au devenit molcomi și supuși puterii, se uită la televizor, nu mai sunt ca altă dată. Îi plăcea, pesemne, și lui o grupare radicală. Și adevărul e că e plină de povești pline de inspirație, pentru că martiriul suferinței inspiră. Cei primiți înapoi din pușcării și penitenciare sunt aproape sfinți, iar aia e o poziție de râvnit, vor să-și demonstreze virtuțile sub foc.
Revenind la cele nespuse: Ernu ne spune că cei care au trecut prin pușcării cu anii au rămas afectați, nu s-au mai adaptat foarte bine. Vine cu o explicație despre cum timpul se oprește în loc când ești închis - mă rog, așa o fi. Dar din perspectivă non-sectantă, înțeleg că oamenii ăia s-au întors traumatizați. Cum se rezolvă problema sfinților în viață? În afară de faptul că sunt tratați ca eroi, ce sprijin li se oferă? Și acel sprijin li se oferă indiferent dacă regretă sau nu timpul petrecut la pușcărie, sau sunt obligați să joace rolul martirilor întru credință pentru a se reintegra? Pentru că mi-e greu să cred că toți și-au dus cu tărie crucea până la capăt, toți au rămas mereu cu sufletul dârz și mândri.
Nu, Ernu n-o să ne spună. Dacă intri prea mult în detalii, dai de realism. Și dacă dai de realism, povestea nu mai e frumoasă și plină de inspirație, nu mai e o poveste cu sfinți.
Bărbații din secta lui Ernu cred că cel mai rău le-a fost sub români - mai ales sub legionarii care începeau să vină la putere și care voiau să-i forțeze să fie ortodocși și i-au forțat să accepte un loc marginal în cimitir… ba mai rău, care au asmuțit restul populației contra lor. Părerea mea e că le-a fost atât de rău pentru că au avut pentru prima oară impresia că s-ar putea să nu fie ei eroii în toată povestea asta, pentru că n-au putut să fie mai martiri și mai sfinți decât cei din jur. Înfruntați de zeloți religioși la fel de hotărâți ca ei, dar de altă natură, ei au devenit doar o altă sectă și nici măcar cea mai interesantă în ochii majorității. E nasol, să suferi degeaba.
Nu am putut să nu observ discrepanța între poveștile bărbaților pentru care cea mai rea perioadă a fost cea de sub conducerea românească, dar în povestea mamei cea mai rea perioadă a fost cea în care literalmente s-a murit de foame.
Anti-comunism și societăți cinstite
Ernu spune că sectanții lui, la fel ca alți sectanți din URSS, au fost anti-comuniști; nu că cei aflați acum la putere ar recunoaște acum rezistența lor.
Dar ce fel de rezistență au făcut? Cea în care au refuzat să fure din cooperative (deși aveau voie) și în care au refuzat să intre în Partidul Comunist. Puterea, ne spune Ernu, poate suporta disidența pe față, dar nu să fie ignorată. Astfel, ei erau foarte enervanți.
Foarte bine! Foarte anti-comunist, să zicem. DAR.
Motivul pentru care refuzau să intre în Partidul Comunist care să fie, oare? Să fie oprimarea întregii populații și modul în care erau tratați chiar și ei? Aș, nu. După cum am stabilit mai sus, oprimarea prinde bine pentru sufletul sectantului și prinde bine chiar și pentru restul populației, care-l poate admira. Nu, motivul pentru care refuzau să intre în Partid era că nu voiau să depună jurământ, pentru că fiind oameni de cuvânt, ar fi însemnat să ia în serios ideea de a sluji Partidul până la moarte. Atât. Opoziția lor ideologică nu era față de crimele comunismului, ci față de minciună.
Lupta sectanților nu a fost niciodată pentru ei și cei din jur, ci doar pentru ei înșiși. Ei au fost dintotdeauna anti-sistem, fie că sistemul era țarist (vezi sinuciderile legate de recensământ), românesc sau comunist. Opunându-se ideii de regim, ei trebuie să se opună deci tuturor regimurilor, aflându-se într-o poziție de eternă exterioritate. Scopul lor nu e o societate funcțională, pentru că ei nu vor o lume mai bună aici, ci vor să ajungă în Rai după moarte. O mare parte din credința lor fiind opoziția față de sistem, ei au nevoie de sistem pentru a funcționa anarhic, a se opune și a câștiga împărăția cerului. Sistemul, cu alte cuvinte, nu poate fi înfrânt, așa că lupta e cea importantă.
Tot ce fac, fac prin perspectiva grupului și a corectitudinii așa cum o văd ei. Credința în cinste și onestitate este reală, dar se aplică în limitele pe care ei le stabilesc.
Cel mai bun exemplu în sensul ăsta este descrierea unui trai bun sub comuniști. Pentru că sectanții nu se puteau înscrie în Partid din considerente religioase, și-au găsit muncile cele mai de jos și cele mai puțin solicitante ca timp și efort. Apoi, s-au concentrat pe meserii utile (tâmplărie etc.) pe care le-au făcut fără să fie angajați. Sau, uneori, s-au dus pe producție de alimente sau alte asemenea, ajungând și în punctul în care și-au făcut sere și au vândut mâncare într-un sistem paralel cu cel al statului.
Așa cum prezintă Ernu lucrurile, treaba asta pare o soluție ingenioasă și muncitoare; deși nu căutau bunăstarea, au reușit s-o obțină într-o măsură mai mare decât vecinii lor care poate tocmai un trai ca al lor își doreau pentru că erau atât de buni, organizați și muncitori.
Dar să ne uităm un pic la cinstea și onestitatea lor: refuzau să ia mâncare atunci când lucrau în cooperative, deoarece o vedeau ca pe un furt. Dar nu refuzau să lucreze la negru, fără deci să-și plătească dările și să se supună regulilor statului (surprinde pe cineva treaba asta?). Desigur, fiind vorba de comunism, putem spune că e o treabă curajoasă, anti-sistem - dar după cum am spus mai sus, sectanții sunt mereu anti-sistem, oricare ar fi el. Dacă socitetatea e normală, iar ei refuză să se supună ei, li se pare în regulă să muncească la negru și să se ocupe de treburi ilicite, pentru că nimeni din comunitatea lor nu e afectat.
Nici nu e surprinzător că o altă ramură a sectanților, pe care Ernu o cunoaște post-copilărie, se ocupă de contrabandă și de comunicare cu oamenii de prin închisori; credința față de grup și sentimentul de apartenență se pretează la așa ceva. Oare în ziua de azi, ce fel de lucruri ilegale ar fi în regulă din perspectiva sectanților, pentru că nu se opun credinței lor? Ernu ne spune că ramura contrabandistă a dispărut post-comunism, dar alte ramuri n-au dispărut; ele cu ce se ocupă?
Nu-i condamn pe cei care nu s-au supus regimului comunist. Dimpotrivă. Dar, din nou, logica sectanților lui Ernu nu era „Comunismul este criminal și inuman, deci vom face să fie bine”; ci era „toate sistemele pământene sunt malefice, deci nu ne supunem lor”. În această viziune, România de azi nu e cu nimic mai presus de cea de sub Ceaușescu.
În ce privește succesul lor, aș propune o variantă alternativă (care nu ține doar de faptul că practicau meserii la negru): forța sectei este, după cum spuneam, comunitatea. În societatea normală, comunitatea la care poți apela e destul de restrânsă. Pentru că societatea în ansamblul ei e atât de mare, forța unirii dintre oameni se dispersează și ea: e greu să apelezi la fratele unchiului colegului de apartament din facultate. În sectă, însă, comunitatea e mică și unită. Fratele unchiului colegului de apartament din facultate nu mai este cineva absurd de departe, ci cineva care e relativ la îndemână, pentru că sunteți din aceeași comunitate. E la trei oameni distanță, ceea ce nu e mult, iar acei trei oameni sunt doar filiera pe care ajungi la el.
E simplu, deci, să găsești pe cineva la care să-ți poți trimite copilul să învețe o meserie, pe cineva la care să-l pui să stea peste noapte, pe cineva la care să apelezi pentru niște mâncare. Cauți un tâmplar? Nu trebuie să te chinui, dai sfoară în țară și se găsește repede cineva. Unde alții au de căutat pentru a găsi firele pe care pot merge și trebuie să le ungă cu mici atenții, în sectă lucrurile se pot activa rapid și poți fi relativ sigur că secta vă răspunde la rândul ei necesităților tale.
În același timp, dacă ai o comunitate mare, împreună aveți mai multe resurse la dispoziție și le puteți împărți mai inteligent. Nu e foarte rentabil pentru un gospodar sau doi să-și facă o seră și să cultive zarzavaturi pentru a le vinde la piață. Dar e mult, mult mai rentabil ca 10-15 oameni să-și pună peticele de pământ împreună, să facă sere și să dea totul în grija cuiva care să se ocupe de ele, în timp ce proprietarii originali își văd de ale lor. Cineva are oi? Unul le mulge, zece iau laptele, unul ia lâna și o toarce, altul o țese. Pac, pac, gata. E o diferență față de cineva care are o grădină în fața casei, două oi și trei găini și nu poate profita la maximum de toate astea.
Concluzii
„Sectanții” lui Vasile Ernu ridică multe semne de întrebare - dar sunt unele subtile. La prima vedere, cartea pare o poveste nostalgică după un grup de oameni cinstiți, muncitori, persecutați pentru credința lor, vajnici anti-comuniști, mereu rezistenți la sistem. Dar dacă te uiți mai atent, vezi ochelarii nostalgici și începi să recunoști poveștile cu sfinți ca atare. Oamenii descriși nu sunt reali, sunt idealizați. Probleme sunt trecute des cu vederea.
În ce privește teologia, sunt câteva tirade despre cum ortodocșii sunt niște creștini + păgânism care habar n-au în ce cred, spre deosebire de sectanți. Dar în ce cred sectanții? Ernu nu ne spune niciodată clar și concret. El știe teologia; noi nu. Noi auzim doar crâmpeie despre luptă, despre rezistență, despre martiriu. Crâmpeiele care conturează o mitologie, nu o realitate.
O face Ernu intenționat? Mă îndoiesc sincer. El provine din mediul respectiv și impresia mea e că nu l-a lăsat foarte mult în urmă. Poate că nu mai are aceleași credințe religioase, dar a rămas cu credințele despre lume și nu le-a analizat foarte tare; iar cartea e una care oricum privește spre amintiri, spre viețile altora, spre istoria comunității așa cum i-a fost descrisă. Când a părăsit comunitatea de acasă? Habar n-am, dar dacă s-a născut în ‘71 și a terminat facultatea în România în ‘96, nu putea să fie prea în vârstă. Iar în deplasare, poate că n-a stat mereu printre pocăiți. S-a întors spre trecut, deci, cu ochelari roz.
Dacă are ceva de reproșat pocăiților, atunci nu le-o va reproșa celor de acasă, pe care probabil i-a cunoscut mai ales în copilărie și deci care nu i-au împărtășit problemele lor reale de viață. Sau și dacă are ceva de reproșat acolo, nostalgia a învins. A ales să meargă pe amintirile frumoase.
Deci cartea asta e într-un fel din perspectiva sectanților, fără să intervină asupra viziunilor îndulcite ca să le tempereze cu analiză, introspecție și cunoștințe ulterioare. E seducătoare, cât timp nu ești atent la detalii și nu pui întrebări dificile. Dar nu asta e, până la urmă, caracteristic sectelor? Sunt seducătoare și frumoase. Doar te rugăm să nu fii atent la detalii. Și să nu pui niciodată întrebări dificile. Mai bine iei totul așa cum ți s-a zis.