Pe vremea când eram în școală știam sigur că nu sunt „cu românii”. Patriotismul prăfuit al lui Eminescu și al iilor, mândria de a face parte din poporul lui Ștefan cel Mare și umflarea în pene pe baza unui trecut glorios mă lăsau rece. Nu simțeam vreo legătură cu satul românesc și cu atât mai puțin cu cel tradițional; bunicii mei, toți oameni cu facultate, locuiau la oraș și n-am înnoptat niciodată la „țară” până n-am fost la bunicii altcuiva în municipiul Brad din Hunedoara (hei, era o casă la periferie și aveau găini, normal că e „țară”). Nu vedeam nici cu ce anume mă afectează gloria unei istorii apuse cu foarte, foarte mult înainte să se inventeze radioul. Sau trenul. Sau tiparul, sincer.

În schimb, urbanul? Tehnologia? Libertatea personală? Cu așa ceva puteam să țin. Eram, deci, profund pentru Occident și pentru „afară”, pentru progres, pentru cărți, pentru filme și seriale faine, pentru muzică nouă, pentru calculatoare și jocuri pe calculator. Comparativ, imaginile cu țărani care dau la sapă păreau înapoiate și neplăcute. Și - sincer? - chiar erau. Trebuie doar să te uiți la țărani care au muncit din greu toată viața ca să te prinzi că accentul se pune pe greu. Recolta o fi un moment de bucurie, dar muncile câmpului sunt grele, iar subzistența nu-i face bine nimănui. Visul de a munci pământul cu propriile mâini și de a avea grijă de animale e un vis frumos mai ales pentru cei care vor să scape de munca grea din urban și visează. În rest, după cum îmi spunea și cineva care a fugit de mediul rural cât a văzut cu ochii, e greu și limitează, mai ales dacă nu cad fix pe dorințele tale și pe capacitățile tale fizice.

Dar viziunea asta „ori România prăfuită, ori Occidentul plastifiat” era imatură și îi aparținea unei societăți imature. Comunismul își pusese atât de puternic amprenta asupra viziunii oamenilor despre lume încât toți am luat de bune cele două căi: ori să fim mândri de trecut, ori să ne dăm cu vesticii. Știm deja cât de mulți au plecat în căutarea unei lumi mai bune altundeva. Dacă au găsit-o sau nu, asta e altă problemă, dar cred că mulți au constatat că și străinii au problemele lor și nici în țările vestice nu curg doar râuri de lapte și miere.

Am avut mult timp să mă gândesc de atunci încoace. Știți deja care e părerea mea despre cum ar trebui să abordăm propaganda de țară. Dar mai mult decât atât, am ajuns la concluzia că a avea o țară e, mai mult decât orice, o oportunitate. Nu suntem nici binecuvântați, nici blestemați că suntem aici, ci avem posibilități de a schimba lucrurile din jurul nostru și de a le face mai bune.

Am crescut în haosul anilor ‘90, cu hiperinflația, sărăcia, bișnița, nebunia. Țin minte interminabilele drumuri pline de gropi, treptele de marmură din spații publice care deveniseră mai degrabă povârnișuri pietruite, străzile pe care vântul sufla gunoaie, haitele de câini vagabonzi, treningurile de fâș care erau vârful modei, cărțile scoase la edituri românești care arătau destul de jalnic în comparație cu cele ungurești pe care le vedeam în librăriile din orașul meu. Am căutat câteva poze, în caz că ați uitat atmosfera. Poate și pentru că eram copil, tranziția părea eternă. Sărăcia la fel. Dar lucrurile s-au schimbat în timp. Uitându-mă pe geam, văd un cartier mai degrabă curat decât murdar, mai degrabă îngrijit decât neîngrijit. Aud cum se tunde iarba în spațiile publice. Mai există veșnicele birturi care erau și în vremea tinereții mele, dar există și cafenele elegante.

Schimbarea nu e o caracteristică doar a epocii noastre. Citind despre trecut, e greu să nu vezi o transformare de la mahalalele sărace și bordeiele pe jumătate îngropate în pământ de acum două secole din București spre un oraș în care să poți totuși trăi cât de cât omenește. Măsurile de igienă au oprit epidemiile de ciumă de pe vremea fanarioților și pe cele de tuberculoză din secolul 19 și de la începutul secolului 20 care la vremea aia păreau foarte greu de stăpânit. S-a militat pentru introducerea căii ferate și s-a și obținut. Transformări sociale? Da, sigur, cum să nu - desființarea iobăgiei, trecerea de la boierime autohtonă la rege, de la rege la… în fine, cu comunismul am dat-o în bară, dar în cele din urmă am ajuns la democrație, care nu-i așa de rea. Și cumva nimic din toate astea n-a distrus România și nu a făcut-o mai puțin românească, ci dimpotrivă.

Locul unde suntem acum e construit pe eforturile celor de dinaintea noastră, care nu doar au câștigat teritorii pentru România, ci au și târât-o spre modernizare și o viață mai bună. Se puteau face lucrurile mai bine? Desigur. Dar asta nu înseamnă că nu au fost schimbări continue și că lucrurile nu s-au îmbunătățit încet-încet. Și nu vreau să aud că generațiile moderne ar fi prea obișnuite cu binele și finețurile pentru că merg să-și ia o cafea de specialitate din oraș - scriitorii din epoca de aur a lui Caragiale și Eminescu se întâlneau prin cafenele unde beau ceea ce ei numeau un capuțin și care era tot o cafea cu lapte inspirată din aceleași principii. E absurd să ne reproșăm faptul că trăim cu lucruri mai bune și nu în vremuri grele, când tocmai pentru lucrurile mai bune și viețile mai plăcute s-a luptat atât.

Ce vreau să spun e că putem avea o Românie modernă, a timpurilor noastre, în care să fie plăcut de trăit - fără să renunțăm la identitatea de români. Chiar dacă AUR strigă după o viață pe care nici partidul respectiv nu și-o dorește, a unei Românii izolate, recalcitrante la nou, privind cu o nostalgie ipocrită spre un trecut mai degrabă imaginat decât cercetat, majoritatea dintre noi vrem o viață bună, confortul de azi, o voce la masa Europei, libertate de gândire, cultură care să ne placă (nu doar de care să vorbim frumos) - și toate astea din urmă nu sunt doar posibile, ci și perfect compatibile cu identitatea românească. Putem avea și ii, și cappuccino cu cafea proaspăt prăjită de fostul diasporez de la colț.

Poate că în sfârșit putem să construim această Românie, scăpând de un patriotism înfumurat bazat pe trecut și făcând din țara asta ce vrem de la ea în prezent. Să nu mai vorbim doar de vremurile de glorie de altădată, când le țineam piept turcilor, ci de vremurile de glorie de acum, când noi punem umărul să facem lumea mai bună.