De fiecare dată când trântesc o grămadă de cărți pe blog îmi promit că n-o să mai stau la nesfârșit înainte să trântesc alta, ca să nu mă mai lungesc atât de mult la vorbă. Și totuși, iată-ne.

Nora Roberts - „Jewels of the Sun”

O poveste de dragoste cu un strop de supranatural irlandez la fel de util ca foaia de dafin în ciorbă. Cu alte cuvinte, când dai de spiriduși și fantome nu poți să nu te întrebi dacă joacă un rol real acolo sau au fost puși în poveste doar de fiță.

Altfel, povestea Norei Roberts e foarte inovatoare pentru vremea ei: a inventat filmul Hallmark insipid înainte ca filmul Hallmark insipid să existe: fata de carieră dintr-un oraș din SUA merge la țară în casa bunicii din Irlanda și acolo descoperă farmecul vieții la țară… și farmecul unui vlăjgan cu mușchii mari.

Ok, ok, Nora Roberts scrie cu mai mult suflet decât o fac în general scenariștii angajați să toarne aceeași poveste pe bandă rulantă, dar chiar și-așa nu am rămas foarte impresionată. E o carte acceptabilă.

Fonda Lee - „Jade City”

O poveste fantasy cu clanuri mafiote, excelent scrisă.

Într-o lume alternativă care are și tehnologie modernă, și puteri magice, o țară mică și-a câștigat independența prin luptă, iar luptătorii ei au ajuns să-și împartă teritoriul și să-l conducă. Dar generația veche de luptători e pe moarte și generația nouă are ceva de dovedit și lupte de câștigat.

Nu e o poveste cu foarte multă magie, iar magia care e costă. Ce mă fascinează însă nu e atât sistemul magic, cât faptul că într-adevăr mi-a plăcut o poveste cu mafioți.

Cosmin Leucuța - „Big in Japan”

O poveste despre o fată de liceu neglijată de părinți, care nu-și dau seama când viața ei intră pe un făgaș aiurea și e abuzată sexual. Știți genul de roman românesc: dramă și tristețe, viața e grea și toate cele. E o carte bunicică pentru un roman tipic românesc, o carte uitabilă în context mai larg. Stilul lui Leucuța, deși foarte schițat, își atinge scopul.

Cred că cel mai mare compliment pe care pot să-l aduc cărții e că povestea e credibilă și se citește repede.

priest - „Guardian”, vol. 1 și 2

Primele două treimi ale romanului „Guardian” de priest, un danmei (roman chinezesc publicat online, m/m). Povestea e contemporană. Un băiat e angajat pe pile în departamentul de investigații speciale, care se pare că se ocupă cu infracțiunile supranaturale; șeful lui e un tip profesionist, eficient, puternic și trecut prin viață, care rezolvă cazurile cu ajutorul unei pisici vorbitoare cu exces de greutate și al mai multor morți-vii care fac parte din echipa lui.

În timpul primei aventuri, li se alătură și un profesor universitar care pare să nu fie nici el străin de lumea de dincolo și care pare destul de interesant.

Nu sunt mare fană a modului în care scriu chinezoaicele poveștile de dragoste (personajele parcă-și pierd din personalitate în relații), dar altfel nișa lor de supranatural e mișto, iar priest scrie fain, chiar dacă mă pierd un pic prin mitologia ei. Sper că e în siguranță în ciuda noului val de arestări din China.

Vasile Ernu - „Izgoniții”

Mi se pare mie sau Ernu e un adevărat maestru al ratării unor teme interesante?

„Izgoniții” e o carte despre evreii socialiști de la începutul secolului 20, dar conține mai degrabă scene visătoare și emoționante decât orice altceva. Ce făceau socialiștii în Rusia înainte să-l dea jos pe țar? Hm. Ăăă. Stăteau de vorbă și vorbeau vorbe cu sonoritate și cam atât. Organizare? Păi se organizau să vorbească. Planuri? Nu știm. Acțiuni concrete? Niet.

(Alte grupări cică ar fi comis acte de terorism, dar nu se intră în detalii.)

Ernu e un autor la care m-aș duce pentru expresii frumoase și citate citabile, dar nu pentru substanță. Măcar am terminat cu „Mica trilogie a marginalilor” și am putut da cărțile de pe lângă casă.

Julia Quinn - „Vicontele care mă iubea”

Serialul „Bridgerton” mi se pare mai bun decât seria de cărți, dar serialul are avantajul de a fi făcut după ce a apucat Quinn să-și dezvolte toată povestea. În plus, serialul are mai mult spațiu de desfășurare, așa că se poate lungi mai mult și poate băga fire narative secundare.

Chiar și știind că n-o să fie la fel, am fost dezamăgită să descopăr că toate personajele sunt engleze get-beget. Nu mai avem o Kate și o Edwina din India, care să ne atragă atenția asupra coloniilor britanice. Nu mai avem tensiuni rasiale. Avem doar o familie săracă și una bogată, lucru pe care parcă l-am mai auzit undeva.

„Vicontele care mă iubea” e o carte aproape excesiv de pufoasă, fără prea mult fir narativ și cu un mascul feroce care masculește cu ferocitate, ascunzându-și teama că va muri de tânăr. Există niște traume din copilărie pe acolo, dar dragostea rezolvă cam totul în genul ăsta de cărți, inclusiv problemele de sănătate mentală, deci e ok.

Bob Hansman - „Pruitt-Igoe”

Un album foto despre unul dintre faimoasele „Proiecte” din SUA, care sunt cartiere de blocuri pentru oameni săraci. La Pruitt-Igoe din St. Louis, Missouri, o parte dintre cele 33 de clădiri erau pentru negri, altele pentru albi, dar până la urmă tot negrii au ajuns să stea mai mult în ele. Dacă la început complexul părea o idee foarte bună, un mod de a crește nivelul de trai într-o fostă mahala mizerabilă, problemele au apărut relativ repede.

Nici nu e de mirare că s-a dus totul pe apa sâmbetei, dacă stai să citești. Blocurile lor semănau puțin cu cele comuniste, dar americanii s-au asigurat că sunt mult mai ostile. La noi cartierele erau făcute să ai ce-ți trebuie la îndemână, la ei erau acolo doar locuințe. La noi există mici magazine la parter și parcuri, la ei magazinele s-au scos pentru că ar fi fost scumpe, iar „parcul” e un maidan. La noi blocurile de 4 etaje n-au lifturi, dar la ei blocurile foarte înalte aveau lifturi care se opreau din două în două etaje. La noi blocurile au fost făcute prost, la ei au fost făcute excesiv de prost, așa că lumea a tot plecat în alte părți, iar în apartamentele rămase goale au ajuns să stea criminalii (pentru că deh, construcții grozave).

S-a ajuns la clădiri extrem de prost întreținute, care se inundau ușor și nu puteau fi reparate de cei rămași - și chiar și la crime.

Complexul Pruitt-Igoe a fost construit în 1954 și demolat în 1972.

Tanya Huff - „Blood Price”

Un roman urban fantasy din 1991. Mi-e dor de vremurile când majoritatea cărților de fantasy de pe rafturi erau despre adulți, dar n-are a face - măcar Vicky Nelson, fostă polițistă, acum detectivă particulară, e adultă și capabilă să gândească tot ca un adult.

Povestea are câteva clișee: crime sălbatice comise de o ființă supranaturală, invocații din texte vechi, tipul malefic care o ia razna când dă de un strop de putere. Dar avem și surprize, cum ar fi vampirul care scrie romane siropoase de dragoste ca să se întrețină. Nu e o carte serioasă; e o carte distractivă.

Fūtarō Yamada - „The Meiji Guillotine Murders”

Am primit cartea asta de pe Netgalley în schimbul unei recenzii cinstite, iar părerea mea e că… Meh.

Romanele polițiste japoneze tind să fie seci. E clar că nu prea pun accent pe personaje și atmosferă (deși Seishi Yokomizo are totuși atmosferă faină), ci pe logică și deducții. Cine a comis crima? Cum? Care sunt motivațiile? Care sunt rezolvările? Ceea ce e perfect în regulă, cât timp iei totul ca pe un puzzle și vezi cum se așază piesele.

Dar „The Meiji Guillotine Murders” e o serie de povestiri scurte legate între ele, așa că până mă obișnuiam cu niște piese trebuia să trec la următoarele și mă pierdeam. Până reușeam să înțeleg ce se întâmplă, se schimba totul. La un moment dat eram gata să abandonez cartea, dar mă bucur că am rezistat până la final: ultima întorsătură de situație merită. Bine, merită dacă deja ai făcut efortul să citești jumătate de carte.

Radu Paraschivescu - „Brățară pe glezna ta”

Filip (50) face emisiuni culturale la televizor și are o relație cu o tânără scriitoare, Sonia (37). El vrea să meargă în călătorii și să facă lucruri, ea vrea să rămână acasă. Zis și făcut, el pleacă, ea stă și urmează să comunice doar prin e-mailuri.

Romanul e cam ciudățel. Sonia se comportă de parcă ar avea cu vreo 30 de ani în plus față de vârsta declarată și la un moment dat parcă nu prea-i simți pe cei doi, în ciuda faptului că povestea e teoretic despre ei. E o poveste tristă, dar devine și mai tristă la finalul finalului, când putem citi un interviu pe care l-a realizat Filip cu Sonia și care face parte din acea speță de interviuri literare insipide care nu trezesc niciun interes și nicio emoție.

Oare Paraschivescu l-a scris sincer, sau doar făcea mișto de ceva cu el?

Kresley Cole - „A Hunger Like No Other”

Cred că v-am mai zis că fac parte dintr-o provocare de a citi cele 50 de romane de dragoste recomandate de Time.com. Dacă volumele din vremuri demult apuse erau interesante, lista a ajuns într-un loc de clișeu și sirop din care nu știu zău cum o să mai scape.

„A Hunger Like No Other” a fost romanul de dragoste unanim urât de grupul de lectură. Eroii, vampirița și vârcolacul, au fost atât de exasperanți încât s-a încetățenit printre noi expresia de „carte cu vampirizde și sfârcolaci”. Iar eu contemplu lăsatul de provocare după minunăția asta.

Vârcolacul nostru e întemnițat de vreun secol și jumătate sub Paris, dar simte mirosul vampiriței și reușește să se elibereze din lanțuri. O răpește și timp de 70% din carte cei doi petrec timp împreună într-o tensiune sexuală interminabilă - „O să te vioooleeeeez” - „Ba nuuuu” - „Ba o să te violeeeez” - „Ba nuuu”. Știți voi, literatură de calitate.

Spre final se dovedește că exista totuși un fir narativ în cartea asta (unul care nu ține de tensiunea aia sexuală), dar în punctul în care aflăm dedesubturile lumii vampirilor deja e prea târziu. Nu ne mai pasă.

Kazushige Abe - „Mysterious Setting”

Era odată o fată al cărei vis în viață era să cânte. Îi plăcea ideea de a fi trubadur, de a împărtăși din preaplinul ei prin cântec, de a-și duce viața cântând pentru alții. Dar era complet afonă.

E o poveste poetică, dar ciudată, un pic amuzantă, un pic tristă, destul de tragică. Dacă românii contemporani scriu foarte realist și păstrează acțiunea între limitele banalului, japonezii n-au nicio jenă s-o ducă într-o zonă care bate spre absurd. Fata noastră e atât de afonă încât e posibil ca din cauza ei să moară colegi de școală și păsări. Iar asta e doar cea mai mică problemă.

Asta e altă carte pe care am primit-o de pe Netgalley în schimbul unei recenzii cinstite - dar asta chiar mi-a plăcut mult.

Ai Yazawa - „Nana”, vol. 14

„Nana” continuă să fie o poveste mișto, dar la volumul 14 nu am nimic nou de zis care să fie inteligibil pentru cei care n-au citit seria.

Vicky Beeching - „Undivided: Coming Out, Becoming Whole, and Living Free from Shame”

Autobiografia unei cântărețe din zona de creștinism evanghelic care a avut o carieră impresionantă prin bisericile din SUA, dar care a zburat de acolo când a spus public că e lesbiană. Speram să fie o carte despre evanghelici și cultura lor extrem de puristă și restrictivă, dar a fost o poveste despre cum e să trăiești cu groaza că ești defectă și să fugi de tine până îți distrugi sănătatea.

S-ar putea ca autobiografia asta să fie excelentă pentru două categorii de persoane: fanii lui Vicky Beeching și alți creștini care se zbat contra propriei naturi și încearcă să-și dea seama ce are Dumnezeu de zis despre orientarea lor. Pentru restul nu e chiar atât de interesantă, pentru că Beeching nu prea intră în detalii.

A.A. Milne - „The Red House Mystery”

Am luat cartea asta de pe Netgalley în schimbul unei recenzii cinstite, dar puteam s-o iau la fel de bine de pe Project Gutenberg.

Autorul lui „Ursulețul Winnie Puh” a scris și un roman polițist, care nu e rău. Protagonistul e un tânăr cu bani, dar fără stare, care mereu își găsește altă meserie pe care o face până se plictisește. Vrând să viziteze un prieten care stă la cineva la țară, dă peste scena unei crime ciudate. Fratele proprietarului casei a venit din Australia, s-a certat cu proprietarul, a fost împușcat, iar proprietarul a dispărut. Dar oare chiar proprietarul să fie criminalul?

Romanul e puțin prea vesel pentru o carte cu crime, iar referințele la Sherlock și la Watson sunt constante - inițial m-am gândit că Milne o fi fost extrem de mare fan Arthur Conan Doyle, ca pe urmă să aflu că cei doi se știau și erau prieteni. Heh.

Naomi Novik - „Empire of Ivory”

Cred că seria „Temeraire” a lui Naomi Novik poate fi privită ca fiind o singură poveste, iar fiecare carte din serie ca fiind un capitol. Sigur, se termină câte o aventură la fiecare final de roman, dar e clar că suntem încă în mijlocul problemelor (și al acțiunii). Nu-i bai. Cui nu-i place ficțiunea istorică fantastică plină de dragoni?

În „Empire of Ivory” războiul englezilor contra lui Napoleon nu s-a terminat încă, dar englezii au mari probleme pentru că forțele lor aeriene sunt puternic afectate: dragonii s-au molipsit de un fel de gripă care îi seceră încet, dar sigur. Temeraire și căpitanul lui merg în Africa să caute un remediu de care sunt destul de siguri că va funcționa.

Îmi place că Novik redă convingător psihologia unui bărbat englez de început de secol 19 crescut în societatea rigidă aferentă. Laurence suferă de limitările epocii, dar e un om bun și se adaptează cât poate la șocul cultural constant la care e supus din primul volum încoace. Ba e făcut aviator și trebuie să se adapteze societății aviatorilor, ba e trimis în China, ba acum în Africa! O, nu?

Constantin Chiriță - „Cireșarii. Cavalerii florii de cireș”

Ultima oară am citit cartea asta în copilărie, așa că am rămas plăcut surprinsă să constat că încă e bună. Nu foarte bună, să nu exagerăm. Chiriță are momente în care o arde poetic de parcă și-ar fi redescoperit caietul de expresii frumoase din școala primară și cineva l-a provocat să-l bage pe tot în roman. Iar personajele? Sunt mișto, păcat că nu sunt pe cât de conturate ar putea fi.

În schimb, aventura e bună. Cam lungă pregătirea pentru ea (mă mai plâng mult?), dar altfel e mișto. Firele narative se leagă binișor, dușmanul e cam caricatură, dar își face treaba, dar fuga prin Peștera Neagră e chiar faină.

T. Kingfisher - „What Moves the Dead”

Am recitit cartea asta măruntă a lui Kingfisher - sau, mai exact, de data asta am ascultat-o. Se simte puternic originea gotică a poveștii (se bazează pe „Căderea casei Usher” de E.A. Poe), care îi dă o atmosferă de oroare pe care rareori o găsești în cărțile moderne. Se simte și stilul profund uman al lui T. Kingfisher, care are un dram de ironie, umor și suflet în tot ce scrie.

„What Moves the Dead” se petrece într-o lume alternativă de secol 19, în care există o țară numită Galatia (pe lângă Moldova) din care se trage personajul principal. Acum, Alex Easton a primit o invitație la casa Usher, unde o prietenă din copilărie e pe patul de moarte. Dar e ceva foarte, foarte ciudat la ea, la părul ei care a albit complet și la modul în care uneori pare să uite chiar și cele mai simple lucruri. Ar fi excelent dacă ar fi dusă pe la doctori de renume care să-i studieze boala, dar casa Usher e departe de lume, într-o pădure infestată de ciuperci.

Yukito Ayatsuji - „The Labyrinth House Murders”

Încă un roman polițist japonez primit de pe Netgalley în schimbul unei recenzii cinstite. (Cei de la editura Pushkin au o colecție întreagă de de-astea.)

Un renumit scriitor de romane polițiste își serbează a 60-a zi de naștere și-i cheamă la el acasă pe cei patru protejați la care ține cel mai mult, pe editorul lui și pe 2 critici pe care-i simpatizează. Dar timpul trece și invitații îl tot așteaptă degeaba, iar când se îngrijorează mai tare descoperă că lucrurile stau mai rău decât credeau. În dimineața zilei de naștere, scriitorul s-a sinucis.

Ultimul mesaj al renumitului și bogatului maestru e că își va împărți marea avere între un premiu literar care să-i poarte numele și cel mai demn urmaș, protejatul care va scrie cea mai bună poveste polițistă în decurs de câteva zile. Concursul va fi jurizat de editorul și de criticii prezenți. Până la încheierea concursului, toți cei prezenți trebuie să rămână în Casa Labirint, o creație ciudată și subterană a unui arhitect de renume.

Poate că pentru cititori nu e o surpriză că autorii încep să moară de-adevăratelea. Poate că la un moment dat te cam prinzi și unde duce povestea și te bați pe spate că ai prins schema. Dar oricum ar fi, probabil te înșeli. Și chiar dacă nu prea te implici în viața și temerile personajelor (și chiar dacă nu prea vezi sensul atâtor trimiteri la mitul minotaurului), problemele apărute sunt interesante, iar deducțiile și întorsăturile de situație sunt mișto.