N-am prea avut chef să scriu despre cărți anul ăsta din motive care țin de politică. Dar hai să încerc să nu rămân prea mult în urmă.

Ce am citit până acum în 2025? Să vedem.

Will Eisner - „Un contract cu Dumnezeu și alte povești cu chiriași”

O carte de benzi desenate cuprinzând patru povestiri despre viața dintr-un oraș din SUA din anii ‘30. Realism, tristețe, imaginea unei epoci - m-a surprins foarte tare cât de bun e volumul, în ciuda faptului că a fost publicat în 1978, o epocă în care supereroii erau la putere și în principiu făceau bang, bang, poc, poc, vum, vum și cam atât. Dar Eisner scrie serios și vrea să povestească pe bune - prima povestire, „Un contract cu Dumnezeu”, e chiar foarte solidă, iar finalul e suficient de ambiguu încât să-ți rămână în minte multă vreme.

Jason Lutes - „Berlin. Cartea întâi”

Prima carte dintr-o trilogie despre Berlinul interbelic. Și-ar dori ea să fie „Un contract cu Dumnezeu și alte povești cu chiriași”: diverse personaje, atitudini politice, cetățeni cu roluri și idei diverse (un jurnalist, o studentă la arte, un cuplu căsătorit care se desparte din motive politice - ea o dă spre comunism, el spre național-socialism). Din păcate, Jason Lutes nu are claritatea și umanitatea lui Eisner, așa că m-a pierdut între personaje și povești, iar rezultatul final e un pic cam anost.

José Daniel Alvior - „Seven Days in Tokyo”

Un roman scurt chiar mișto și atmosferic, dar care s-ar putea să nu fie neapărat pe gustul tuturor. Louie, un emigrant filipinez stabilit în New York merge în vizită în Tokyo unde se întâlnește cu un tip cu care a avut o aventură scurtă în trecut și încearcă să profite de scurta vacanță ca să reînnoade legătura.

N-aș spune că există o poveste aici - dar există nostalgii, vise, amintiri și iluziile pe care ți le faci când te îndrăgostești.

Simona Goșu - „Fragil”

O colecție de povestiri scurte menite să dezvăluie într-un fel sau altul aspecte ale fragilității umane. Nu e cea mai memorabilă, iar Simona Goșu suferă, ca mulți alți autori români, de filmită: o inflamație a audio-vizualului în literatură în detrimentul interiorității personajelor.

„POC! Revistă de bandă desenată documentară” - vol. 1

Exact cum scrie și în titlu, „POC!” e o revistă de bandă desenată documentară scoasă de Asociația Bloc Zero.

Am cumpărat toate numerele disponibile pe site-ul lor și nu regret nimic. Deși simt că e loc și de îmbunătățiri, chiar și primul volum e bun, solid și serios. Informațiile sunt clar și plăcut transmise, subiectele interesante, și cineva de acolo pare să-și respecte suficient publicul încât să nu ne tortureze cu Artă. Nu e genul de serie care să devină o serie-cult îndrăgită în underground, dar cred că ar avea potențial pentru cei care sunt interesați de cultură/mediu/educație prin bandă desenată. Mai are nevoie doar de promovare.

Din primul volum: încălzirea globală, văzută de pe muntele Omu; protestele legate de Roșia Montană; problema mineritului de cărbune și a minerilor rămași fără locuri de muncă; drumul unei sticle de la folosire la reciclare; reintroducerea zimbrilor în natură în România; calitatea aerului din București.

Maria Surducan - „Cele douăsprezece prințese dansatoare”

Maria Surducan nu poate da greș niciod-…

Ah, fir-ar să fie. Stați că am cunoscut-o pe viu, ne-am împrietenit și acum nu mai pot să fiu hiperbolică pentru că intru în conflict de interese. [hâr, mâr, câr] Rămânem într-o zonă mai cu picioarele pe pământ, presupun. Maria Surducan scrie bine, desenează bine și rămâne una dintre autoarele ale căror volume le cumpăr mai mult sau mai puțin automat atunci când apar, după care le citesc greu, pentru că le păstrez pentru Acea Zi Când Am Nevoie de Ceva Bun.

„Cele douăsprezece prințese dansatoare” e o repovestire (ok, un pic cam scurtă) a basmului cu același nume, cu un pic de umor și cu ilustrații excelente. Un tânăr ajunge la castelul unui împărat care are 12 fiice ce strică 12 perechi de conduri de aur în fiecare noapte, fără ca cineva să înțeleagă cum sau de ce. Pare să fie un blestem la mijloc…

(Finalul e un pic neclar și mai putea fi lucrat, dar nimeni nu-i perfect.)

Claire Morgan - „The Price of Salt” (sau Patricia Highsmith - „Carol”)

O carte scrisă de Patricia Highsmith sub pseudonimul Claire Morgan, care s-a numit inițial „The Price of Salt” și apoi a fost redenumită „Carol”. Confuzia „stai, vorbim de aceeași carte?” poate atinge, deci, cote maxime.

E una dintre cărțile recomandate de Time.com ca fiind cele mai bune 50 de romane de dragoste de citit acum și… nu mi s-a părut prea bună. Ok, are avantajul de a fi o poveste de dragoste între lesbiene publicată în 1952, ceea ce era nou și curajos la momentul respectiv, dar e scrisă în stilul american de la jumătatea secolului 20, pe care nu prea-l înghit.

Teoretic, povestea ar putea fi faină: Therese e o tânără care se îndrăgostește la prima vedere de Carol, o femeie căsătorită care are un copil. Cele două se împrietenesc și, ulterior, au și o relație care se termină neașteptat de fericit pentru cultura literară americană a acelei perioade, în care cutumele cereau ca transgresiunile sexuale să fie aspru pedepsite în cărți (de obicei prin tragedii care li se petrec protagoniștilor).

Singura problemă e că stilul scriitorilor din anii respectivi mi se pare plictisitor cu spume. E și o chestiune de gust, presupun.

Maria Surducan, Anna Júlia Benczédi - „Știma apelor”

O poveste mișto despre viitorul Negru Împărat, pe vremea când încă își căuta norocul prin lume împreună cu fratele lui. Negru e un bărbat inventiv și extrem de capabil, așa că o știmă (un spirit al apelor) pune ochii pe el și decide să-l ia de bărbat. Știma e fermecătoare… în ambele sensuri, pentru că e și vrăjitoare, și o tipă șireată, frumoasă și un pic nemiloasă.

Îmi place amestecul de basm și modernism, dar mai mult, îmi place că e o poveste ca o gură de aer proaspăt. Personajele sunt mai reale decât 90% din ce am citit în literatura română contemporană, le simți vii, au reacții naturale și chiar dacă vorbesc un pic arhaizat, tot au dialoguri veridice și solide. Iar ilustrațiile Annei Benczédi sunt mișto rău. Când o vezi pe știmă prima oară e greu să nu te îndrăgostești un pic de ea, chiar și știind că e o tipă periculoasă.

Maria Surducan, Anna Júlia Benczédi - „Fata știmei apelor”

Continuarea „Știmei apelor”. Negru Împărat a ajuns un fel de împărat-CEO al unei zone cu putere tehnologică, dar cu probleme pe măsură. Noua generație din care face parte și fiica lui se ocupă mai mult cu știința și cu studierea naturii, în timp ce Negru face ce poate ca să-și mențină țara pe linia de plutire în timp ce zmeii le iau teritoriul cu asalt.

Trecerea de la lumea rurală și măruntă a volumului anterior la tehnologia de vârf și birourile în stil contemporan ale celui de-al doilea volum e un pic bruscă; la fel e și aruncarea într-un conflict tehnologie (Negru) vs. magie (zmei); la fel și trecerea de la o poveste cu adulți (Negru și știma) la una cu adolescenți (fata știmei și prietenii ei), scrisă într-un stil mai adolescentin. Asta nu înseamnă că volumul nu e solid și că povestea nu ar fi bună - ci că e păcat că nu avem o piață de bandă desenată suficient de solidă încât să se poată publica mai mult și mai consecvent, pentru ca autorii să-și poată dezvolta poveștile mai pe îndelete.

Virginia Nicholson - „Perfect Wives in Ideal Homes: The Story of Women in the 1950s”

O carte un pic tezistă despre viața femeilor din Marea Britanie din anii 1950, de la vârf (prințesa Margaret) până la cele mai sărace.

Nicholson povestește despre dezvoltarea idealurilor casei frumoase, soției îngrijite și a căminului „tradițional”, care duc însă la multă deconectare socială și singurătate pentru femeile care ajung închise în casă și având grijă doar de cămin și copii. Traseul obișnuit al femeilor din clasele de jos e cel de școală (nu prea multă), câțiva ani în fabrică, apoi căsătorie și închis în casă, robotind constant pentru a încerca să echilibreze bugetul casei, să se asigure că toată lumea are ce mânca și că aparențele sunt menținute (într-o vreme, inclusiv frecatul pragului de la intrarea casei până la absurd făcea parte dintre treburile zilnice). Țara e săracă, standardele sunt foarte înalte și multe au de suferit.

Dar lucrurile nu sunt doar rele. Există femei care reușesc să obțină ce vor de la viață (fie că e vorba de bani sau de cariere ca stewardesse sau polițiste), dar e genul de carte care mă face să mă bucur că există atâtea posibilități în ziua de azi. O lectură obligatorie pentru oricine zice „aș vrea să fiu într-o familie tradițională, să am doar grijă de soț și de familie”. E un motiv pentru care feminismul a prins atât de mult avânt tocmai dintr-o epocă precum asta.

Stephen Clarke - „1000 Years of Annoying the French”

O carte de istorie și umor despre relațiile anglo-franceze. E foarte distractivă la început, dar după un număr de pagini devine obositoare. Ha, ha! Ce le-au arătat-o englezii francezilor! Muahaha! HAHA!

Loretta Chase - „Lord of Scoundrels”

Un roman de dragoste istoric publicat în 1995. Jessica e o tipă inteligentă și hotărâtă, Dain e un fustangiu arogant. Îmi place că, spre deosebire de multe alte eroine de romane de dragoste dintr-o perioadă similară (anii ‘90, dar și perioada istorică la care se face referire), Jessica are cunoștințe suficiente legate de atracție și sexualitate. Nu e ușor de intimidat cu simple informații despre bărbați și femei și e fecioară doar fizic (fizic trebuie să fie pentru că, deh, roman istoric), așa că nu avem eterna inocență a femeii care nici nu visează cum arată un bărbat pe sub haine și se miră de orice puseu de atracție. Ura!

Interacțiunea dintre cei doi e mișto, povestea în sine am uitat-o din clipa în care am citit-o, dar nu-i bai.

Jim Henson - „Jim Henson’s Tale of Sand”

Bandă desenată făcută după un scenariu de film experimental care nu a fost făcut niciodată. O poveste suprarealistă despre un tip care e vânat prin deșert de tot felul de indivizi și facțiuni din motive necunoscute. E… interesantă… dar n-a fost deloc o potrivire de caracter între mine și ea. E genul de poveste care mi s-ar părea mult mai distractiv de scris decât mi s-a părut de citit.

Sheenagh Pugh - „The Democratic Genre: Fan Fiction in a Literary Context”

O carte despre fan fiction publicată în 2006, care nu spunea foarte multe lucruri noi la momentul respectiv. Spre deosebire de majoritatea celor care fac studii despre fandom, Sheenagh Pugh se axează exclusiv pe ficțiunea scrisă de fani, nu pe comunitate, și explorează asemănările dintre fan fiction și literatura înaltă.

La aproape 20 de ani de la publicare, cartea devine un instantaneu al unor vremuri apuse, în care internetul era mult mai dispersat pe multe site-uri mărunte, iar social media nu exista încă. Era epoca Geocities, nu epoca Facebook.

Partea mișto e că mi-a dat o idee despre o poveste mișto pe care aș putea s-o scriu. Să văd dacă și apuc.

Cat Sebastian - „We Could Be So Good”

Tot auzisem de Cat Sebastian că ar scrie romane de dragoste mișto, așa că am citit și eu unul. „We Could Be So Good” e unul istoric despre sfârșitul anilor ‘50. Andy e fiul patronului unui ziar; e băiat de treabă, dar împiedicat și pierdut în spațiu. Nick Russo e un jurnalist foarte bun, care îl ia pe Andy să-l mentoreze. Când logodna lui Andy se încheie brusc și neașteptatat, ajunge să stea la bunul lui prieten, Nick, și să-și regândească viața.

Romanul e mișto, personajele faine, atmosfera de epocă merită, iar cartea audio (în engleză) e chiar bună.

Jean-François Braunstein - „Religia woke: Cum a căzut pradă Occidentul unei mișcări iraționale”

Un francez în vârstă, profesor de filozofie, a înghițit pe nemestecate propaganda americană de dreapta și a scris apoi această carte la nervi, foarte revoltat că lumea se duce naibii. Dacă ar fi fost mai atent la propaganda de pe continentul nostru, nu la cea de pe continentul celălalt, probabil că ar fi scris o carte extrem de supărată despre cum românii sunt cei mai nasoi și Ungaria Mare e calea spre raiul pe pământ. Sau despre cum ucrainenii nu există, ci sunt ruși zăpăciți. Sau ceva similar. Spirit critic: zero.

Recenzie mai lungă aici.

Shad White - „Mississippi Swindle: Brett Favre and the Welfare Scandal that Shocked America”

Un procuror descrie un caz extraordinar de fraudă din Mississipi. 94 de milioane de dolari care ar fi trebuit dați pentru școlarizarea unor copii defavorizați au fost cheltuiți aiurea și au intrat în buzunarele unor indivizi avizi de îmbogățire. Ar fi o poveste demnă de John Grisham, dar pentru asta ar trebui să fie scrisă de John Grisham, pentru că Shad White are un stil atroce.

Am luat-o crezând că voi afla lucruri noi și interesante, dar e scrisă pentru americani care au urmărit deja știrile și vor acum să afle ce părere are Shad White despre tot.

(Le mulțumesc, totuși, editurii și celor de la NetGalley pentru că mi-au oferit un ARC gratuit în schimbul unei recenzii oneste.)

Beverly Jenkins - „Indigo”

Un roman de dragoste istoric din 1996, despre perioada în care sclavia încă exista în SUA. Heather ajută sclavii fugiți din sud să se ascundă în nord, iar într-o zi în casa ei ajunge Galen „Black Daniel” Vachon, un tip care ajută sclavii să fugă, dar care a încăput pe mâna unor vânători de sclavi și e bătut bine.

Detaliile istorice sunt interesante, dar povestea de dragoste e cam siropoasă și deturnează atenția de la orice altceva în majoritatea cărții. („Cam siropoasă” zise ea, după ce simțise mai mult sirop decât într-o savarină scăpată din greșeală în miere.)

Marc Levy - „Și dacă e adevărat…”

Un roman de dragoste scris de un francez care face exact opusul Academiei Franceze: acolo unde Academia impune cuvinte franțuzești când alții ar folosi neologisme importate din alte limbi, Levy importă cuvinte englezești pentru noțiuni precum cea de „parcare” (da, de-aia de mașini). Cumva, romanul lui sună de parcă ar fi tradus dintr-o limbă exotică de un traducător care a decis că anumite cuvinte obișnuite pur și simplu nu au un echivalent potrivit în limba-țintă.

Altfel, povestea e simpatică. Un tip închiriază un apartament și descoperă că în el trăiește fantoma fostei proprietare, care nu e chiar moartă, ci e doar în comă. Se îndrăgostesc, dar evident că iubirea lor are mici probleme care țin de faptul că ea e intangibilă și corpul ei e într-un spital, iar el e crezut nebun de toți cei din jur.

Bogdan-Alexandru Stănescu - „Soarele negru”

Mama lui e româncă. Tatăl lui e camerunez. Prietenul lui cel mai bun e din Deltă. Mătușa lucra la Casa Modei. Un bunic era implicat în niște chestii armate dubioase. Psihiatrul mătușii era spion KGB. O poveste de familie care se extinde atât de mult încât la un moment dat nu poți să nu te întrebi dacă autorul a scris o parodie care i-a ieșit cam serioasă, sau dacă a vrut să exploreze o temă atât de profund încât s-a rătăcit prin străfundurile ei și n-a mai ieșit din ea nici până astăzi.

Altfel, o carte competent scrisă. Bogdan-Alexandru Stănescu se pare că a cunoscut oameni la viața lui și a observat cum funcționează creaturile din specia homo sapiens, așa că personajele i-au ieșit vii și interesante. Poate ar trebui să le dăm drumul autorilor în lume mai des, ca să nu mai avem atâtea povești despre omul obișnuit care face lucruri obișnuite, obișnuind universal.

Agatha Christie - „Cadavrul din bibliotecă”

Agathe Christie scrie scurt, bine și ușor în mod previzibil, deci un roman de-al ei merge bine între romane grele.

În biblioteca unei familii respectabile e găsit cadavrul unei tinere îmbrăcate în haine de seară. Cine e? De unde a apărut? Și de ce, Doamne iartă-mă, e acolo? Pentru că primul gând, că ar fi fost amanta ucisă a soțului, pur și simplu nu are logică. Noroc că vine Miss Marple să investigheze misterul.

Chuck Tingle - „Bury Your Gays”

Romanul horror anterior al lui Chuck Tingle, „Camp Damascus”, mi-a plăcut la nebunie - e o carte excelentă despre secte. „Bury Your Gays”, pe de altă parte, e un horror despre Hollywood și goana după profit care face ca poveștile și deznodământul lor să fie hotărâte prin puterea departamentului de marketing, intrând deseori în conflict cu dorințele artiștilor.

Chuck Tingle scrie foarte bine și sunt de acord cu tot ce spune și în cazul de față, dar mi-am dat seama că nu-mi pasă foarte mult de lumea de la Hollywood și de mediul corporate, așa că n-am fost pe cât de prinsă în poveste aș fi putut fi. Dar asta e din cauza mea, nu a cărții.

Julia Quinn - „Eu și ducele”

Încă un roman de dragoste. Daphne Bridgerton e fiica cea mai mare din familia Bridgerton și ar cam trebui să se căsătorească; ducele de Hastings e un bărbat care nu vrea să se căsătorească, dar are nevoie de ceva care să-l ajute să scape de toate mamele disperate care vor să-i facă cunoștință cu fiicele lor. Împreună, decid să pretindă că se plac, ca să-i lase toți în pace. Dar ajung să se placă cu adevărat.

Cartea e… ok. Traducerea în română cam scârție. Varianta audio a cărții în română, disponibilă pe Voxa, e uneori amuzant de pe lângă. Naratoarea are mereu același ton vesel, indiferent dacă se ajunge la probleme serioase sau nu, iar Voxa a decis că decât să o roage să tragă duble noi când e clar că a ratat prima oară sensul propoziției, mai bine lasă dubla proastă acolo. Cine să observe?

Eu. Eu o să observ. Și o să le dau prietenilor mei capitolul 3, porțiunea de pe la minutul 26:40, al cărei stil nu-l pot reproduce, dar…

„Cred că de fapt… că eu cred că tu crezi că ai prea multă experiență”

• spune naratoarea, pierzându-se în propoziția asta.

„Tuuu, tuuu,” a fost tot ce a reușit Daphne să spună

• a se citi acel „tuuu, tuuu” nu ca pe o bâlbâială, ci ca un tren care intră în gară, vă rog.