Ultima grămadă de cărți a fost pe 10 august. E timpul pentru o actualizare cu ce am mai citit de atunci.

Marian Coman - „Haiganu. Fluviul șoaptelor”

La pomul lăudat să nu te duci cu sacul și nici la romanul fantasy românesc iubit să nu te duci cu așteptări prea mari.

„Haiganu” este un roman publicat în foileton în revista de bandă desenată „Hac!” acum un număr de ani. Probabil așa a strâns un număr surprinzător de mare de fani - cred că pentru că era momentul propice pentru povești fantasy de inspirație românească și pentru că publicul a fost tânăr și entuziast.

Haiganu e Ochilă din povestea lui Harap-Alb, doar că în versiunea lui Marian Coman nu vede, ci aude tot prin „fluviul șoaptelor”, care cuprinde toate gândurile celor din jur. Haiganu se împrietenește cu un băiat care a fost sclavul unui căpcăun înhăitat cu un necromant care conduce o armată de copii-zombi.

Potențialul e acolo, dar Marian Coman se grăbește prea tare și nu își structurează prea atent nici lumea, nici personajele, axându-se mai degrabă pe întorsături de situație spectaculoase, nu pe elementele care ar face acele întorsături de situație să fie cu adevărat memorabile.

Chuck Tingle - „Bury Your Gays”

O carte atât de bună încât nu m-a deranjat s-o citesc a doua oară în 2025 pentru un club de carte.

Adina Dinițoiu - „Literatura la feminin. O antologie”

O antologie nu foarte lungă (220 de pagini), împărțită în 3 secțiuni: confesiuni, eseuri și povestiri scurte. Unele texte sunt mai bune, altele mai slabe, dar media e suficient de jos încât deja am uitat o mare parte din ce am citit. Unele texte (sau toate?) sunt republicate - au apărut deja pe site-uri și prin reviste.

Primul text din carte, „Misoginism feminin?” al Gabrielei Adameșteanu, a fost publicat pe litero-mania și mi-a demonstrat că nici literații nu au mereu proprietatea cuvintelor. Gabriela Adameșteanu vorbește de fapt de misandrie (ura față de bărbați), nu de un misoginism feminin (ura femeilor față de femei).

Altfel, feminitatea antologiei e cuminte și de modă veche, cât să nu deranjeze pe nimeni din jurul vârstei de 50 de ani - deși, cine știe, poate că eu sunt de modă mult mai nouă decât majoritatea personaleor din România, caz în care antologia asta e în trend. Sau ar fi în trend, dacă stilul unor autoare n-ar da-o în beția de cuvinte atât de dragă generațiilor care au prins comunismul din plin:

Mariana Marin a fost și o poeticiană a propriei arte. Conștiința ei auctorială a punctat, adesea, cu acuitate, traiectul poemului scris pe dinăuntru și pe dinafară, „băltoaca de cuvinte” care, însă, nu a fost niciodată aluvionară, ci mereu lucrată cu bisturiul pe o vopsea consistentă și brutală psihic.

Tessa Dare - „A Night to Surrender”

Un roman de dragoste pentru provocarea de citit romane de dragoste. Peisajul e istoric, cu domnițe elegante și domni de viță nobilă; atmosfera e modernă, cu genul de comedie ușoară care sfidează realismul și cu atracție sexuală atât de intensă încât la un moment dat te întrebi dacă restul personajelor nu observă preludiul făcut în public.

O carte simpatică și amuzantă, dacă poți să ignori fazele gen „dezbracă-te că nu-ți fac nimic” (evident că-i face ceva) și lovitul oamenilor în cap cu pietre. Eu n-am putut să le ignor, deci nu pot să zic că mi-a plăcut prea tare.

Marjorie Celona - „How a Woman Becomes a Lake”

O poveste polițistă despre o femeie care se îneacă într-un lac în timpul iernii, posibil ucisă - doar că, ha! Nu! E de fapt un roman de literatură înaltă care explorează familiile abuzive.

Premisa e mișto, dar povestea începe să își cam târșâie picioarele pe la mijloc, după ce partea polițistă își pierde din intensitate. Poveștile din familie nu sunt suficient de interesante ca s-o repună pe picioare, iar monologurile din perspectiva victimei sunt în zona aia în care nu știi exact dacă adaugă ceva profund și subtil sau dacă sunt doar ciudate.

Daniel Roxin - „Aventurile lui Duras”

Bandă desenată.

Duras e probabil un dac. Se roagă la Zamolxe, merge la vânătoare, familia îi e răpită, și apoi trece prin o mie de întâlniri cu diverși înțelepți, vrăjitori, spirite, animale și altele cu viteza fulgerului - în doar 32 de pagini, așa că banda desenată seamănă mai degrabă cu un rezumat ilustrat al unei povești prost gândite și prost scrise.

Amal Eh-Motar, Max Gladstone - „This Is How You Lose the Time War”

O nuvelă SF care a devenit virală recent, despre două agente speciale implicate într-un război temporal cu două facțiuni: cea biologică și cea tehnologică. Cele două personaje sunt rivale și comunică prin scrisori trimise prin mijloace stranii.

Oricine vrea să citească o poveste SF clasică va fi dezamăgit - nu aflăm prea multe despre război, miza lui, mijloacele prin care e purtat, facțiuni. Dacă genul se concentrează de obicei pe explorări ale implicațiilor tehnologiei și pe construcția unor lumi cu reguli clare, aici nu e deloc cazul. Ideile de război temporal, facțiuni și modificări genetice sunt doar un fundal pentru proza poetică, fascinantă și expresivă a celor două rivale. Dacă vrei o tentă de SF în literatura ta înaltă, e o nuvelă pentru tine.

Seishi Yokomizo - „Murder at the Black Cat Cafe”

Nu e prima carte polițistă japoneză pe care o citesc cu detectivul Kosuke Kindaichi, dar cred că e ultima din seria publicată cu el de Pushkin Vertigo (am primit-o și pe asta, la fel ca pe celelalte, ca ARC de la NetGalley în schimbul unei recenzii cinstite).

Kosuke Kindaichi rezolvă cazuri în perioada de imediat de după Al Doilea Război Mondial, într-o Japonie care încă se resimte după război. Celelalte cărți pe care le-am citit cu el sunt romane, dar volumul de față conține două nuvele de cam o sută de pagini fiecare.

Prima nuvelă este despre un cuplu care s-a întors în Japonia odată cu retragerea japonezilor din teritoriile ocupate și a deschis Cafeneaua Pisicii Negre, un local închis recent în curtea căruia s-a găsit îngropată o femeie al cărei chip a putrezit atât de tare încât e imposibil să i se determine identitatea. O fi oare amanta proprietarului? Sau soția lui? Și unde sunt proprietarul și soția/amanta?

A doua nuvelă este despre doi frați de tată care seamănă ca două picături de apă, cu excepția ochilor. Unul dintre ei e urmașul legitim al unei familii bogate. Celălalt e copilul din flori care n-a fost dorit de nimeni. Amândoi au plecat în război și doar unul s-a întors - cel bogat - dar și-a pierdut ochii în urma unui accident. De ce încep să moară oamenii din casa lui? Și oare chiar este fratele bogat sau e celălalt frate, care încearcă să-i fure destinul?

Poveștile sunt mișto scrise. Seishi Yokomizo îmi seamănă cu un Agatha Christie japonez.

Tennessee Williams - „Pisica pe acoperișul fierbinte”

Una dintre piesele de teatru cele mai cunoscute ale lui Tennessee Williams. Anii ‘50. O familie sudistă în care patriarhul e pe moarte (chiar dacă n-o știe încă) și nurorile hrăpărețe îi vor averea. Multă dramă, cu unul dintre fii devenit alcoolic după moartea celui mai bun prieten (deși gurile rele spun că erau mai mult decât doar prieteni).

Ca de obicei cu piesele de teatru, mi-e greu să intru în atmosferă, dar a meritat să mă forțez să accept că oamenii își monologhează viața pe scenă. Povestea e puternică și bine conturată.

Tennessee Williams - „Menajeria de sticlă”

Vezi mai sus: mi-e greu să intru în atmosfera pieselor de teatru, iar aici mi-a fost și mai greu. Povestea începe și se termină cu un monolog explicativ al personajului masculin care povestește de o întâmplare din familie (în care intrăm pe măsură ce povestește).

Mama e o femeie guralivă, care a fost foarte sociabilă și foarte populară în tinerețe, care încă mai trăiește în nostalgia acelor vremuri de glorie. Sora e opusul: o fată retrasă, cu un mic defect fizic, care se teme și de umbra ei și nu vrea decât să stea închisă în casă și să se ocupe de niște statuete mici de sticlă. Sunt destul de săraci, deci trebuie făcut ceva - fiica trebuie ori să-și găsească de lucru (ceea ce nu e capabilă să facă), ori să se mărite cu cineva care să aibă grijă de ea. Așa că mama îl pune pe fiu să-i găsească fetei un pețitor.

Povestea e interesantă - fragilitate, abandonul familiei, inabilitatea americanilor de la mijlocul secolului 20 de a se descurca atunci când sunt în fața unor persoane vulnerabile și suferinde, așa că le distrug și mai tare. (S-au făcut legături între sora din piesă și sora lui Williams, care era schizofrenică; în lipsa lui i s-a făcut o lobotomie care a distrus-o pe viață.)

Anna Kavan - „Ice”

O poveste stranie, care se bazează pe o logică de coșmar repetitiv și obsedant.

Lumea îngheață. Personajul principal (nenumit) caută o fată cu părul argintiu care fusese iubita lui în tinerețe și care acum e cu altcineva. Gheața se tot apropie și el o caută cu disperare ca s-o salveze, dar ea îi tot scapă printre degete, uneori destrămându-se într-un vârtej de zăpadă, alteori fiind dusă în altă parte de celălalt înainte ca el să apuce s-o întâlnească.

O urmărește pe un continent, apoi pe o insulă (cred?) unde e un oraș în ruină. O găsește sub puterea unui Gardian care o abuzează și care ba vrea să le facă cunoștință, ba îi interzice accesul la ea. Orașul e atacat de forțe armate, are loc un măcel și ea moare, dar reapare mai târziu în mașina Gardianului, care o duce altundeva. El o urmărește, iar acum e dintotdeauna un militar din armată. Fata îi scapă iar printre degete, iar o vede, iar o pierde, iar o vede.

În timp, devine din ce în ce mai clar că el nu e salvatorul ei, ci omul care ar vrea să-i fie tartor. Sau poate chiar se vede salvator, deși vrea s-o chinuie. În jur, gheața se apropie, gata să distrugă întreaga lume. Lumea e într-un război enorm, care distruge totul.

E un roman scurt, foarte bine scris, dar greoi. Interpretarea? Greu de zis. Poate are o notă autobiografică, dată fiind viața grea a autoarei (dependentă de heroină). Poate că nu. Poate e o explorare a psihologiei obsesiei și controlului. Poate că nu. Poate că e despre teama de război nuclear și de iarnă nucleară, care erau mai puternice la momentul scrierii cărții (1967). Cine știe. E o poveste stranie, dar nu e rea.

Ai Yazawa - „Nana”, vol. 18-21

Am ajuns la finalul seriei.

Ultimul volum publicat din „Nana” e 21 - apoi, în 2009, Ai Yazawa s-a îmbolnăvit și seria a rămas în aer. Pentru că autoarea n-a mai revenit la ea și n-a mai scris serii noi de atunci, cred că e ok să luăm seria așa cum e ca fiind un tot, fără să așteptăm ceva nou. Sigur, se termină în coadă de pește, dar…

E o poveste lentă, plină de dor și nostalgie încă de la început. Ni se spune că se va întâmpla ceva și vremurile frumoase se vor încheia, dar începutul e despre apropiere, posibilități, speranțe și vise. Cele două protagoniste sunt Nana, cântăreață de punk care vrea să-și facă debutul în lumea muzicală serioasă, și Nana („Hachi”), fată absolut obișnuită care își caută un rost în viață și un iubit.

Personajele de-abia au ajuns la vârstă adultă și pot să decidă pentru ele însele în așa fel încât să reușească să obțină ce și-au dorit, dar nu sunt suficient de înțelepte încât să-și mențină echilibrul între forțele care trag de ele încoace și încolo. Povestea în sine e aproape de melodramă la un moment dat, dar Ai Yazawa e atât de talentată și scrie atât de realist încât povestea devine o tragedie.

Seria se încheie în coadă de pește - dar are totuși un final. Un eveniment pe care l-am văzut apropiindu-se de multă vreme se petrece și apucăm să vedem și ce se întâmplă imediat după. Nu știm cum vor decurge lucrurile mai departe, dar știm că s-au schimbat irevocabil și putem vedea acum suficient de clar ce se va întâmpla cu cei implicați și ce decizii vor lua. Ar mai fi loc pentru restul poveștii? Da. Merge și așa? Da. E o încheiere dureroasă și brutală, suferindă, pe muchia de cuțit de dinaintea schimbării. Dar e și o rază de speranță acolo. Și pentru o serie care a fost mereu un dialog plin de nostalgie, dor și neîmplinire, cumva e în regulă să se termine așa.