Lumea spiritualității e plină de tot felul de povestiri cu tâlc. Și e una pe care n-am înțeles-o niciodată (s-ar putea să fie de fapt o poezie, dar o găsești în tot felul de locuri în diverse forme). Spune așa: un tip și Dumnezeu mergeau pe plajă. Și tipul se uită înapoi și vede că le-au rămas urmele pașilor pe nisip – fiecare pas era o zi din viața lui. Însă în momentele cele mai grele rămâneau o singură pereche de urme.

Azi m-am convins: nu prea mă (mai?) împac cu New Age-ul. Știți ce-i ăla, nu? Tu ești Sinele, tu ești cheia transformării din viața ta. Tu ești Dumnezeu, toată schimbarea vine din tine. Universul e sublim și conștiința permează totul. Noi afectăm lumea. Fii tu însuți, găsește adevărul din tine! Adevărul e paradoxal, energia se află în spatele materiei. E ok. Dați-i înainte. Doar că nu mai am răbdare cu chestiile astea, mai ales când apare câte un blajin gen Eckhart Tolle care spune trei cuvinte/minut, sau câte o persoană cu voce ușor sfârșită și visătoare care vorbește despre misterele universului spunând aceleași chestii pe care le-am tot auzit.