Urme de pași în nisip

Lumea spiritualității e plină de tot felul de povestiri cu tâlc. Și e una pe care n-am înțeles-o niciodată (s-ar putea să fie de fapt o poezie, dar o găsești în tot felul de locuri în diverse forme).

Spune așa: un tip și Dumnezeu mergeau pe plajă. Și tipul se uită înapoi și vede că le-au rămas urmele pașilor pe nisip – fiecare pas era o zi din viața lui. Însă în momentele cele mai grele rămâneau o singură pereche de urme.

„Văd că m-ai lăsat singur la greu,” spune omul.

„Ba nu,” răspunde Dumnezeu. „Vezi o singură pereche de urme pentru că în acele zile te-am purtat în brațe.”

În momentul ăla eu cred că m-aș fi întors către Dumnezeu și i-aș fi zis, „Să înțeleg că nu prea te pricepi la avut grijă de alții sau cum?”

Bănuiesc că povestirea vrea să spună că Dumnezeu are grijă să nu ne fie și mai rău, sau că Dumnezeu e mereu cu noi, sau ceva de genul. Dar sună puțin altfel. Adică, bine, ai surpriza că și atunci când crezi că ești singur Dumnezeu e cu tine, dar vezi că dacă te ia în brațe te dă cu capul de tocul ușii. Slabă consolare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *