În general îmi plac tragediile sau elementele tragice în povești. E ceva măreț și memorabil în ideea de erou care se confruntă cu forțe extraordinare și eșuează într-un mod care pare și evitabil, și inevitabil în același timp. Ok, poate că nu m-aș duce prea curând să văd „Eumenidele” lui Eschil sau „Hamlet”, dar ceva ca The Sandman? Sigur. Însă mi-ar fi destul de greu să spun că Rogue One e o tragedie, pentru că deși (*\*spoiler**) toată lumea din film are o trăsătură de caracter aducătoare de moarte, aceea pare să fie prostia, care nu prea îmi inspiră sentimente mărețe și o tristețe existențială.

Nu vreau să spun că planetele deșertice mă pun pe gânduri, dar Luke Skywalker locuia printre dune de nisip. Anakin Skywalker locuia și el tot printre dune de nisip. Gagica nouă e și ea tot dintre dune de nisip. Luke Skywalker n-avea tată. Nici Anakin Skywalker n-avea tată. Nici gagica nouă n-are tată (nici mamă, e drept) – și n-are nici nume de familie. Acuma, nu vreau să insinuez nimic, dar începe să mi se pară că blazonul Skywalkerilor ar putea fi o dună de nisip.

…Dacă ar fi făcute. Jane Austen’s „Fight Club” „Star Wars” – episodul „The Phantom of the Opera” „The Batman Complex” …și, ca să nu terminăm cu o notă prea serioasă… „Legolas by Laura”