Recenzie: Transmetropolitan
Acum ceva timp îmi spunea cineva, „Trebuie să citești Transmetropolitan.”
„Îmhî,” am răspuns.
Dă-i pe Google să vezi ce-i aia Transmetropolitan. Am dat peste o serie de benzi desenate de Warren Ellis, publicate de Vertigo (divizie a DC Comics). Auzisem oarecum de Warren Ellis, dar cum nu sunt foarte în temă cu benzile desenate în general, nu citisem nimic de el. Pe de altă parte, simplul fapt că auzisem era o recomandare și Vertigo sunt cei care au publicat și Sandman, de Neil Gaiman, o serie despre care am atât de multe lucruri bune de spus încât o să public odată și-odată o recenzie volum cu volum. Dar nu acum.
Nu știu cum s-a făcut, dar n-am citit Transmetropolitan.
După câteva zile, iar. ”Trebuie să citești Transmetropolitan.”
„Îmhî.”
Bun, am făcut ce-am făcut și am reușit să obțin câteva numere din Transmetropolitan. M-am apucat să citesc. În primul număr, un tip îngrozitor de bărbos și păros izolat într-o cabină de munte primește un telefon de la editorii lui, care îi spun că le datorează două cărți. Tipul mi-a inspirat o brută violentă, ruptă de realitate – ceea ce e destul de ușor de înțeles, dat fiind faptul că ne spune că a trăit cinci ani în izolare, aruncând cu bombe în vecini, că după ce pleacă se activează bomba cu ebola de sub WC și că aruncă în aer barul din apropiere atunci când pleacă spre oraș.
Și uite așa, n-am citit Transmetropolitan.
După câteva săptămâni. ”Trebuie să citești Transmetropolitan.”
„Mda.”
„E una dintre cele mai mișto serii de benzi desenate.” O recomandare făcută de unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care-i știu. Nu garantez pentru gusturile lui artistice, dar… De ce mi-ar recomanda o serie cu violență inutilă și o brută de personaj principal?… Și de Warren Ellis auzisem numai de bine. What the fuck, ca să zic așa. Încă niște Google, Wikipedia, ce e cu seria asta? Că n-am chef să citesc rahaturi (decât dacă decid eu, cum a fost cazul cu 50 Shades of Grey).
Acum vreo 2-3 zile m-am reapucat de citit. De ce nu. În cel mai rău caz renunț după primele două numere.
Din primul număr, personajul principal, Spider Jerusalem, anti-erou prin excelență, are parte de un accident la duș și rămâne fără păr. În loc de bestia păroasă din primele pagini, mă trezesc față-n-față cu un tip complet chel și plin de tatuaje și de sub violență apare o inteligență dură și o pasiune feroce și violentă pentru adevăr și dreptate.
Și de unde mi se păruse că Spider e o bestie care aruncă în aer chestii doar din ură incontrolabilă, constat că tot universul Transmetropolitan e ca un coșmar pe care-l ai după ce te-ai uitat la prea multe filme horror și ai ascultat din nou și din nou satira lui Jonathan Swift despre modesta propunere în care familiile irlandeze sărace lipite ar putea scăpa de probleme vânzându-și copii ca hrană pentru cei bogați. Nu, sincer. Âl vezi pe Spider Jerusalem plimbându-se printre rafturile magazinelor din Oraș și pe etichete vezi menționați copii irlandezi, bebeluși, pudră de pui de balene. Pe străzi se plimbă persoane pe jumătate umane, pe jumătate extraterestre. O pisică albă, cu trei ochi și două boturi, ajunge să rămână pe la casa lui Spider. Tehnologia se droghează cu dispozitive electronice și poți să-ți faci implanturi și modificări genetice pentru orice. Speranța de viață: 100 de ani. Dacă nu mori pentru că ai pășit în cartierul greșit, bineînțeles.
Jerusalem e mereu sincer, dur, nu se cenzurează absolut deloc și are un umor negru și un stil oribil care te prind de la început până la sfârșit. Dialogurile sunt ca niște rafale de mitralieră îndreptate fix către țintă și nu știi dacă să râzi sau să plângi – dar sigur nu te mai uiți la fel la lume după ce ai rămas cu ochii pironiți pe pagini timp de câteva ore.
„Vreți să știți ce înseamnă să votezi. Sunt aici să vă spun cum stă treaba cu voturile. Imaginați-vă că sunteți încuiați într-un club de noapte uriaș plin de păcătoși, curve, ciudați și chestii fără nume care violează pitbulli ca să se distreze. Și nu puteți ieși până când nu votați cu toții ce veți face diseară. Vouă vă place să stați cu picioarele în sus și să vă uitați la ‘Rezervația Partidului Republican.’ Lor le place să facă sex cu oameni normali cu cuțite, pistoale și organe sexuale complet noi de care nici n-ați auzit că există. Așa că voi votați pentru televiziune și toți ceilalți, cât de depate vedeți cu ochii, votează să vă fută cu pumnale. Asta înseamnă să votezi. Cu plăcere.”
Spider e unul dintre prădătorii care pășesc pe orice stradă a Orașului și e mereu în căutare de noi subiecte pe care să le disece până ajunge la centrul lor cel mai dur, neplăcut și adevărat. E urmărit de asasini și de succes, de alți jurnaliști și de fani de care de-abia poate să scape ca să găsească fărâme de adevăr despre care să scrie apoi în stilul specific.
„Primul tău termen-limită e mâine. Vreau să văd opt mii de cuvinte. Cuvinte pe care să le pot tipări. Încă țin minte eseul ăla pe care l-ai scris când a fost aleasă Bestia. Nu vreau să văd iar cuvântul ‘fuck’ scris de opt mii de ori.”
Firul narativ apare și dispare și uneori ți se pare că s-a pierdut cu totul, ca apoi să-ți dai seama că părțile despre care credeai că sunt aruncate acolo doar ca să umple spațiul erau complet relevante, doar că n-aveai cum să-ți dai seama atunci. Asistentele lui Spider Jerusalem, Channon Yarrow și Yelena Rossini, despre care inițial avusesem senzația (la amândouă) că vor fi niște personaje stas care n-au alt rol decât să se afle în treabă pe lângă Spider, ajung să mă intereseze ca personaje de sine stătătoare. Channon, inițial striperiță într-un bar de noapte, cu un iubit de doi bani, în cele din urmă își ia viața viața în mâini. Yelena, tăcută și ștearsă la început, începe să preia din stilul exuberant al lui Jerusalem. Stilul, personalitatea, viața lui Spider își pun amprenta pe tot ce atinge, aruncă totul în aer, confruntă minciunile cu adevărul. Poți să simți arsura și usturimea și din afara paginilor, citind pagină după pagină. Când ridici ochii și privești în jur, încă-l mai auzi pe Spider Jerusalem, dur și real, comentând într-un limbaj satiric, oribil și captivant toate minciunile și poveștile pe jumătate adevărate pe care le poți vedea.
O serie recomandată cu căldură, entuziasm și sinceritate 🙂