Din când în când îmi scrie câte un autor că ar vrea să-mi trimită cartea lui ca să-i scriu o recenzie. Uneori autorul e român, alteori e străin, dar rareori mi-am pus problema să accept. Probabil vă întrebați care-i baiul, mai ales în contextul în care scriu recenzii contra cărți în sisteme gen NetGalley sau scriu recenzii pur și simplu la cărți pe care le-am citit. Sigur e tot cam același lucru, nu?

Această postare ar fi putut avea un titlu mai bun, dar cred că nu și mai descriptiv. În fine, m-am apucat să-mi urmez propria provocare, descrisă aici și momentan lista mea arată așa: O carte pe care ți-o laudă cineva interminabil. O carte pe care ai citit-o mai demult și ți-a plăcut enorm. O carte dintr-un gen care te face să te simți mereu bine. O carte pe care ai luat-o pentru că ți-a plăcut coperta.

Rareori dau peste cărți pe care le-aș descrie ca fiind perfecte, dar tocmai am găsit una. „Night Falls on the Berlin of the Roaring Twenties” e un album scris de Boris Pofalla, ilustrat de Robert Nippoldt și publicat de editura Taschen. Nu pot să spun că simt vreo atracție deosebită față de viața de noapte din Berlinul anilor 1920 – tot ce știam despre ea cred că era luat din filmul „Cabaret” (1972) cu Liza Minelli, o adaptare a romanului „Goodbye to Berlin” de Christopher Isherwood.

Mă gândeam că aș povesti de câteva cărți pe care le-am citit recent, dar nu am chef să le fac postări separate fiecăreia. Așa că le arunc pe toate într-o singură postare. Încep cu cărțile pe care se găsesc și în română, pe urmă trec prin cele care, momentan, sunt disponibile doar în engleză. (Sunt și link-uri de afiliat pe unde mi-e la îndemână să le dau.) Cărți disponibile în română: „Îndrăznește să dezamăgești” de Özge Samancı** **(editura Grafic ART, 2019)

De câțiva ani am cont pe Goodreads, o rețea socială pentru cititorii de cărți, unde poți să ții evidența a ce ai citit și să scrii recenzii sau impresii. Teoretic, ca filoloagă, știu că aș putea să-mi fac fișe de lectură, mai ales pentru cărțile de non-ficțiune, dar fiind mult prea leneșă, măcar am o listă cu ce am citit în ultimii ani și câteva recenzii scurte. Deci, dacă stau să mă întreb cum îi zicea cărții ăleia inspirate de „Dracula”, cu un vârcolac care vine în Transilvania și locuiește în castelul unui bătrân vânător de vampiri, iar autoarei îi spune… nu Wilkie Collins, tot ceva asemănător… pot căuta repede prin cărțile citite și descoperi că mă refer la „Only the Moon Howls” de Connie Senior.

În 2020 s-au lansat două cărți ale unor autoare deja dragi mie, deși n-au scris prea mult: Susanna Clarke și Erin Morgenstern. Evident, am luat cărțile cu prima ocazie. Pe Susanna Clarke am menționat-o relativ des pe blog. Romanul ei, „Jonathan Strange & Mr Norrell” (2004), a primit o grămadă de premii, a vândut mult și a fost și ecranizat de BBC. Dacă n-ați auzit de el, e pentru că a fost tradus în română, dar la editura Rao, unde se duce genul fantasy când vrea să fie neglijat.

Prima oară am citit „Băieții din strada Pál” în copilărie, în ediția publicată în 1957 la Editura Tineretului. Dacă nu mă înșel, cartea scoasă acum la Editura Arthur e o reeditare a aceleiași traduceri. E una dintre cărțile care m-au impresionat enorm atunci; tehnic, o carte pentru copii, dar practic, scrisă foarte serios. Molnár Ferenc nu are tonul condescendent al adultului care încearcă să se coboare la nivelul copiilor, ci își privește personajele de pe o poziție de egalitate, de unde li se văd noblețea, inteligența și curajul.

Umberto Eco – „A spune cam același lucru: Experiențe de traducere”. O introducere destul de bună în domeniul traducerilor, cartea povestește mai ales de experiențele lui Umberto Eco ca autor tradus care vorbește cu traducătorii săi, și ca traducător care trebuie să ia decizii pentru o carte tradusă de el. Ceea ce spune e perfect corect și adevărat, de la problema adaptării unui text sursă plin de referințe culturale la o cultură diferită, care are alte repere, până la dificultatea de a reda particularitățile de limbaj ale cuiva într-o altă limbă.

Am tot auzit de bine de jocurile „The Witcher” încă de când a ieșit al treilea pe piață, în 2015. Am tot vrut să le joc, dar cumva nu s-au legat lucrurile decât în decembrie, când în sfârșit am avut și timpul, și dispoziția necesară ca să mă apuc de ele. Bineînțeles, tot atunci a fost lansat și primul sezon din serialul „The Witcher” de pe Netflix, care e Marele Subiect Al Începutului De An.

Dacă o să citiți o singură carte anul ăsta, nu citiți „Greva păcătoșilor” de Florin Chirculescu. E o carte bună pe direcția ei, dar capabilă să încerce răbdarea celor care poate vor să citească ceva cu poveste, personaje de care să le pese, sau alte chestii de-astea clasice. „Greva păcătoșilor” e o carte despre trei tipi: Sahib, Sahib și Mesneraș. Da, sunt doi Sahibi. Primul Sahib e un evreu contemporan cu Mahomed, care s-a dus în India, a învățat medicină de acolo, s-a întors în Medina și a ajuns doctorul lui Mahomed.