Profil de profesor: Mihaela Irimia

Unul dintre lucrurile pe care în general nu le fac e să trag numele cuiva prin noroi în mod public. Trebuie să dai dovadă de destulă incompetență și să abuzezi suficient de tare de funcția ta ca să mă apuc să-ți dau numele când te vorbesc de rău. Dar o voi face acum în cazul profesoarei Mihaela Irimia, șefa masteratului de Studii Culturale Britanice, de la Universitatea din București.

Părerea mea sinceră, pe care o voi spune acum, nu se referă la dimensiunea de cercetător a Mihaelei Irimia. Nu se referă nici la capacitatea ei de organizare, de relaționare cu alte persoane importante din lumea universitară, sau la alte aspecte ale cuiva care se implică în lumea academică. Mă refer la ea strict în capacitatea de profesor universitar – cum am avut ocazia să o văd timp de doi ani de zile.

De ce vorbesc despre ea acum, la mai bine de șase luni după ce mi-am susținut dizertația și am trecut-o cu bine? Pentru că astăzi a dat dovadă de lipsă crasă de profesionalism și decență față de o colegă care a rămas șocată să fie luată la rost pentru niște lucruri care nu țineau de context, ci se întâmplaseră în urmă cu vreun an jumate. Dar să luăm problemele la rând.

Problema 1: Conferințe da, cursuri ba.

Am avut cursuri cu d-na Irimia de la început și, cred, poate, până la sfârșit. Între conferințe, organizări de conferințe, plecat în străinătate sau probleme de sănătate, Mihaela Irimia e mai mult de negăsit decât de găsit.

Am inbox-ul plin de mail-uri care sună așa:

Heya,

Mâine nu se face cursul doamnei Irimia.

Nevertheless, nu uitați că trebuie să participăm la conferința de pe 10-12 nov pentru minunatele credite.

Voilaaa!

Acuma, eu înțeleg că ai probleme sau ai conferințe – viața de profesor academic nu se rezumă la predat. Dar ar trebui să existe o limită. Dacă îți asumi responsabilitatea de a preda un curs de Istoria Ideilor, atunci indicat ar fi să îl predai, sau să faci în așa fel încât respectivii studenți să nu aibă de suferit de pe urma absenței tale.

Sunt atâtea variante – îmi trec prin minte recuperări, cum am făcut în cazul unei profesoare care a rămas însărcinată și care ne-a strâns pentru cursuri intensive înainte să plece. Sau cursuri pe mail, stabilite din timp. Când nu apari în clasă poți să apari pe net. Delegarea cursurilor! Rogi alt profesor să ți le țină (s-a întâmplat parcă o dată sau de două ori, infim).

În una dintre ultimele comunicări reproșa întregii grupe că nu fusese prezentă la curs… Pentru că era singura care nu știa că suntem în sesiune. De unde reiese o implicare totală.

Problema 2: Dar cum pui note?

Evident, dacă nu predai ai o mică problemă când vine vorba de evaluarea cunoștințelor. În primul semestru, dacă-mi aduc bine aminte, am avut de predat un eseu. Despre ce, nu mai știu… În al doilea semestru ne-a strâns la un examen în care ne-a pus o singură întrebare: „Ce sunt studiile culturale?” Sau poate era „Ce e istoria ideilor?” Careva din ele. Nu-mi aduc aminte decât că era o întrebare banală, de bază, atât de generală încât mă simțeam ca în Caragiale.
„Ce iaște istoria ideilor?”
„Istoria ideilor iaște ace disciplină care vede care or fi fost ideile în istorie.”
„Bravo! Școler cu aplicățiune! Nota zeșe!”

În condiția în care ceilalți profesori cereau eseuri bine documentate sau puneau întrebări specifice din materia predată, în fața unicei întrebări care se rezuma în fond la „spuneți ce știți” m-am simțit înșelată.

În alt semestru nici măcar nu s-a obosit să ne examineze în vreun fel. Ne-am trezit cu note, cândva, după ce rămăsesem toți cu restanță. Note pe ce? Dumnezeu știe. Poate pe prezența la conferințe. Ceea ce-mi amintește…

Problema 3: Conferințe obligatorii

Cred că toată lumea știe ce e o conferință. Dar nu e evident din prima exact ce înseamnă o conferință în cazul lumii academice. Conferința e ocazia de a afla ceva nou. E ocazia de a vedea pe cineva cunoscut. E ocazia de a face cunoștință cu un profesor cuoscut. E ocazia de a te întâlni cu alți oameni din domeniul tău. Poți să spui, eventual, „am fost acolo”, dar mai important e, din punctul de vedere al multora, că poți să abordezi o personalitate.

Spre deosebire de concerte rock, ai acces în culise și poți cunoaște starurile. Sau, dacă ești suficient de star, poți să călătorești puțin și să cunoști oameni noi.

Și e foarte în regulă să participi la conferințe și e foarte lăudabil că Mihaela Irimia participă peste tot și organizează și la noi. Într-un an a chemat-o chiar pe renumita Linda Hutcheon, personalitate de renume în post-modernism… Și una dintre autoarele de cărți academice pe care e o plăcere să le citești.

Totul ok, doar că era absolut, strict necesar ca Toți să fim acolo, cu amenințările de rigoare că Dacă Nu… ni se vor petrece lucruri îngrozitoare.

Am mai fost luați cu japca și la alte conferințe. Una pe tema limbilor pe moarte, alta în care un tip își prezenta o carte. Faptul că am fost luată cu japca la a doua a fost foarte neplăcut pentru că eu și încă două colege eram în facultate pentru cu totul alt motiv (anume, să ne discutăm dizertațiile cu profesoara coordonatoare pentru ultimele corecturi) și pur și simplu ne-am trezit cu atenționarea că Mihaela Irimia face parte din comisia de examinare și că dacă vrem să trecem cu bine am face bine să participăm la conferințe.

Superb. De când îmi doream să fiu șantajată într-o instituție publică, voi nu?

Problema 4: Studenții? Obiecte.

„Sunteți aici pentru că în ziua de azi ai nevoie de un masterat până și ca să fii vânzător de pantofi”, zicea Mihaela Irimia. Poate nu cuvânt cu cuvânt (a trecut ceva vreme de atunci), dar țin minte și acum șocul neplăcut pe care l-am avut când ne-a zis cuvintele astea. Eu eram acolo pentru că mă interesa ideea de cultură, mă interesa lumea academică, mă interesa, într-un cuvânt, subiectul. Nu ca să devin vânzătoare de pantofi.

Ca studenți am fost tratați ca niște piese pe o tablă. Dacă Mihaela Irimia spune să mergi la dreapta spre conferința asta, mergi la dreapta. Dacă-ți spune să o iei la stânga și să ignori faptul că are treburi mai importante decât tine, o iei la stânga. Și orice faci, nu-i ieși din cuvânt, pentru că pe cât e de neinteresată de tine, pe atât e de interesată de neascultarea ta.

E ușor de manipulat dacă știi ce să-i spui și ușor de enervat dacă ești sincer. Eu am spus ce trebuia ca să iau nota pe care o meritam. Colega mea, de care ziceam la începutul postării, a fost sinceră. Greșeală.

Profesoara a întrebat-o dacă a participat la conferința Lindei Hutcheon din toamna lui 2011.
„Nu,” a zis colega mea. „Am avut probleme de sănătate.”
Iar doamna Mihaela „Mickey” Irimia s-a lansat într-o tiradă despre cum ar fi trebuit să fie acolo, dacă tot o interesa subiectul. Dacă a folosit-o pe Hutcheon în lucrarea ei, ar fi trebuit să fie la conferință! Cum și-a permis să nu fie?… Doamna Mihaela Irimia nu acceptă scuze personale!

„De ce n-ai mințit?” am întrebat-o pe colega mea la telefon.
„Nu m-am gândit,” mi-a răspuns. „Asta a fost acum vreo 2 ani de zile, când, pe lângă altele, îmi curgea sânge din ochi. A fost demult și aveam o scuză bună.”
Da, sânge din ochi… Unii studenți trag o gripă, alții plâng spontan cu lacrimi de sânge și alte prostii de genul ăsta. Nu contează, Mihaela Irimia nu acceptă scuze că nu ajungi la conferința ei favorită.

Oricum, colega a trecut, cu 10 pentru lucrare și cu note mai mici la prezentare – cea mai mică, evident, de la Mihaela Irimia. S-a blocat pe ici, pe colo și știe că n-a mers totul strună – dar ideea nu e neapărat legată de notă. E vorba de modul în care ești tratat ca persoană, ca student, ca posibil viitor cercetător.

Ce face Mihaela Irimia în învățământ?

Întreb și eu, ca nebuna. Ce face Mihaela Irimia în învățământ? De învățat n-am învățat aproape nimic de la ea în ce privește materiile pe care le preda. N-am avut parte de examinări reale, de note date pe merit. În ciuda faptului că ne spunea încontinuu despre propria ei valoare, n-a prea împărtășit-o cu nimeni.

Ca șefă de masterat nu știu dacă avea habar cu ce se ocupau ceilalți profesori. Norocul nostru a fost că profesorii știau că trebuie să ajungă la cursuri, să-și predea materiile, să facă recuperări în caz de nevoie. Singura rebelă era chiar șefa tuturor, uitucă în ce privește masteratul pe care păsămite îl conduce.

Nu o să mărșăluiesc pe străzi pentru schimbarea lucrurilor, cum ni s-a repetat la masterat că s-a întâmplat prin anii ’60. Suntem în 2013, România, o țară destul de pașnică (sau letargică?). Nu vreau să schimb lumea. Vreau doar să știu de ce înghițim comportamentul acesta, chiar și de la cineva care are mulți ani de studii și cercetări în spate. E în regulă să te substragi regulilor în momentul în care ai „evoluat” destul? Trebuie să fii menajat pentru că nu te descurci cu toate lucrurile pe care tu însuți ți le-ai asumat?

Mie mi s-ar părea normal să nu scuzăm indecența și lipsa de respect crase ale celor de la vârf mai mult decât le-am scuza în cazul celor de pe același nivel cu noi. Poate sunt eu nebună. Poate sunt împătimită. Dar când merg să studiez mă aștept să studiez, nu să fiu amânată, luată cu japca, privită de sus și împinsă de colo-colo. Mă aștept să plătesc pentru greșelile mele, dar nu pentru ideile tale.

Sau sunt absurdă? Convingeți-mă că greșesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *