Educație vs. învățământ

Am petrecut mai bine de o săptămână cu nasul în tot felul de cursuri și cărți pe tot felul de teme, bătând la cap oameni să-mi explice tot felul de prostii, întrebându-mă dacă să mă înscriu, eventual, la o conferință din Brașov, încercând să descifrez ce reviste sunt cotate ISI și începând să iau în serios varianta unui doctorat, deși în clipa în care am terminat masteratul am fost prea amărâtă ca să mă gândesc să continui, cum era planul inițial (apoi mi-am dat seama că nu trebuie să continui la București, pot merge în Cluj).

O să intru în detalii mai târziu și o să scriu câteva recenzii la niște cărți superbe (academice)(bine, no, și literare, să fie de toate pentru toți). Dar înainte de asta…

Mi-am dat seama abia acum, cu întârziere, că am fost întotdeauna o elevă bună (sau mai mult decât bună) dar n-am fost decât rar una pasionată. Îmi păsa mult, la fizică de exemplu, că pot rezolva anumite probleme, nu-mi păsa atât de mult de problemele respective în sine. Puteam face programele cerute în Pascal (mai târziu, la facultate, în C++), dar nu-mi păsa aproape deloc că pot. Singura chestie de care-mi păsa cu adevărat era literatura – și nu cea predată în școală.

De-abia acum, la mulți ani după ce m-am perindat pe la olimpiade naționale și concusuri de fizică, după ce am fost as la informatica de liceu, încep să am pasiune pentru subiecte reale. Genul de pasiune care te face să stai x-șpe ore pe zi să cauți, să afli, să înveți, să faci.

Și uite așa ajungem la subiectul de azi: educație vs. învățământ.

Dăm vina pe sistemul de învățământ că nu produce persoane mai valoroase, că nu-și face treaba, că e din ce în ce mai slab. S-ar putea să fiu de acord cu asta pentru că știu că cine poate evita să ajungă să predea, evită și în învățământ merg mulți care sunt slabi, nepregătiți. Am făcut modulul psiho-pedagogic, ceea ce înseamnă că aș putea la o adică să mă duc să predau în ceva școală. Dacă aș primi, să zicem, 2000 lei/lună, aș face-o. Hai, 1700. 1500?… Sub suma asta, dat fiind faptul că nu poți întârzia la muncă, nu poți să-ți iei concediu când vrei și trebuie să faci tot felul de lucruri care nu se văd din exterior (de ex. să faci planuri de lecții și alte nebunii), nu prea rentează. Or, din câte știu eu, salariul unui debutant e undeva pe la 1000 lei. Bine, oamenii se pot susține și din meditații, dar nu știu câți visează să-și facă o carieră din asta.

Deci, profesorii sunt cum sunt, uneori mai buni, alteori mai puțin buni, și deci învățământul e cum e: uneori mai bun, alteori mai puțin bun.

Problema învățământului nu e însă una și egală cu problema educației. Învățământul e un sistem prin care putem fi educați, dar educația e o chestie personală. Depinde în fond de mine ce învăț, cât învăț, de ce învăț. Depinde de mine să bag nasul prin x-șpe cărți, să mă documentez, să aflu. Educația depinde mai mult de atitudinea personală, de conceptele pe care le avem, de punctul de vedere care ne permite să ne ocupăm de noi – sau nu. Și aici nu mai e vina profesorilor, că nu ne inspiră „dragoste de carte”, ci e vina unei mentalități colective, a unei erori de gândire care afectează multă, multă lume.

Lumea asta multă zice că e o datorie să mergi la școală. Greșit! Școala e un serviciu pus la îndemâna noastră de când avem șase-șapte ani. Orele sunt o oportunitate să învățăm diferite chestii utile într-un cadru organizat, gratuit, conform unei programe care are grijă să nu învățăm bazaconii. Profesorii, cât or fi de proști, sunt cel puțin cât de cât în domeniu și deci nu ne vor spune că sunetul e o culoare disipată trimisă de Dumnezeu pentru a ne menține urechile în formă prin exerciții fotoeducaționale.

Nu e datoria noastră să învățăm. Nu suntem băgați la închisoare că n-am știut că F=m*a și nu suntem împușcați ca trădători dacă habar n-avem că la un moment dat Barbara e un silogism și nu o tipă. Pericolul care ne paște dacă nu terminăm școala e că nu ne găsim de lucru – de ce? Pentru că ne-am ratat oportunitățile, nu pentru că nu ne-am făcut datoria.

Dar mulți elevi își târăsc picioarele spre școală la fel de entuziast cum și le târăsc spre dentist. Aș zice ceva de cei care chiulesc, dar am chiulit și eu la viața mea și aș fi o ipocrită. În familie ești certat dacă nu înveți, lăudat dacă înveți, dar rareori are careva chef să discute despre *ce* înveți. Școala ajunge un fel de povară prin care trebuie să treci, un fel de pre-loc de muncă unde trebuie să faci chestii care nu prea-ți plac, și chestii care-ți plac și mai puțin decât alea care nu prea-ți plac.

Dar întrebarea reală e: „Eu ce vreau să fac și de ce am nevoie pentru asta?” Și apoi începi să faci. Nu o constrângere din exterior, ci oportunități deschise. Nu un bici pe spate, ci o promisiune în față. Vrei să faci jocuri pe calculator? Ai nevoie de programare (evident), matematică (pentru partea de logică din spate), o oarecare pregătire în domeniul literaturii (sau chestiilor echivalente; ca să ai povești decente, nu?), fizică (dacă tragi cu săgeata, cum calculezi unde ajunge) și cine știe ce alte chestii. Vrei să pictezi? Ai nevoie de desen (evident), biologie (ca să știi ce elemente să bagi într-un desen) șamd. Vrei să faci roboței? Ai nevoie de, de, de, de. Ce ți se pare interesant? Alege! Și ai noroc, dacă ai două interese, lucrurile necesare pentru ele se suprapun de obicei cel puțin în parte. Și stai să vezi, că de fapt fizica e mai interesantă decât atât, pentru că uite ce chestie cu găurile negre, cu planetele, dar de fapt și chimia e mișto pentru că… Ce vrei să afli? Trebuie doar să spui, ți se aduce.

(Ca paranteză, n-am întâlnit niciodată un profesor care să refuze să-mi răspundă la o întrebare din materia lui, chiar dacă nu ținea de ce preda atunci. Cazurile în care așa ceva se întâmplă sunt atât de rare încât uneori profii mi-au tras la xerox cărți pe banii lor și au zis, „Uite, distracție plăcută!”)

Și odată ce schimbi paradigma așa, parcă altfel te duci să te plângi de învățământ: nu că elevul n-are note destul de mari la examene naționale, ci că elevul nu înțelege lecția, chiar dacă vrea s-o facă – și e datoria profesorului să o explice din nou.

Atunci și elevul va începe să se uite altfel la ce face, cred eu. În fond nu e datoria lui să învețe, ci dreptul lui să i se explice, dreptul lui să afle, dreptul lui să profite. Uneori poate n-are chef să învețe, poate-i displace subiectul, dar și atunci poate s-o facă din cauză că știe că-i e util la ceva.

Nu-mi fac iluzii că se va schimba mentalitatea prea curând. Dar când tu, personal, începi să privești lucrurile așa, atunci începi să ai grijă de tine, să ieși în față și să te ocupi singur de educația ta. Pentru că e a ta și îți pasă de tine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *