Am văzut zilele astea o poveste interesantă pe Facebook despre o profesoară de engleză din Cluj care are o confruntare absurdă cu mama unui elev. Mai exact, profesoara le-a predat elevilor o lecție despre corpul uman din care face parte și cuvântul „foot” (picior, labă a piciorului). Însă pentru că „foot” în engleză se citește aproximativ ca „fut” în română, iar copiii repetă acasă ce au învățat la școală, profesoara s-a trezit cu o reclamație cum că predă porcoșenii la oră.

Profesorii de la Drept nu-și știu meseria. Sau, cel puțin, altă explicație eu nu găsesc pentru faptul că Facultatea de Drept din cadrul Universității din București renunță la lucrarea de licență pentru că sunt incapabili să-și dea seama dacă studenții au plagiat sau nu. Citez, cuvintele decanului, luate direct de pe site-ul Digi24: Nu se justifică să achiziţionăm un soft pentru lucrările de diplomă care costă câteva zeci de mii de euro şi apoi alimentarea lui cu baze de date pentru a verifica daca lucrurile sunt plagiate sau nu, Nu avem cum să controlăm fenomenul scrierii de către altă persoană[sic!

Știrile despre învățământul nostru țin în general de extreme: auzim de olimpici internaționali care iau tot felul de premii… și de procente îngrijorătoare de elevi care nu iau Bacul. Și spune Dorin Lazăr că poate ar trebui să ne retragem din circuitul de olimpiade și să ne concentrăm mai mult pe elevii medii și slabi – axatul pe vârfuri creează aproape un dispreț pentru elevii slabi și chiar dacă olimpiadele sunt utile pentru olimpici, ele sunt detrimentale pentru ceilalți.

Scrisoarea unei profesoare de română, Carmen Stoica, după evaluarea națională a ajuns virală. Pentru că tipa are dreptate. Dar nu vreau să vorbesc de toată scrisoarea, doar de o mică părticică din ea: Copilul să prezinte o întâmplare petrecută în timpul participării la o întâlnire cu un scriitor contemporan! Cei mai mulți copii n-au scris cele 10-15 rânduri necesare. S-au întâlnit cu scriitorul contemporan fără nume, celebru, Dan Puric, idolul mamei, Andrei Pleșu/Pleșa, Mircea Dinescul cu fular alb, Andreea Esca, Mircea Cărtărescu, Nichita Stănescu – o ea!

Niște chestii pe care le-am auzit recent, sau mai puțin recent și care mă fac să mă întreb cât de mare e prostia umană. Sunt oameni care nu par să vadă mai departe de clipa asta, sau care impun tot felul de regimuri tembele împotriva proverbialului drob de sare. Primul caz: revolta părintelui împotriva sistemului de învățământ. Revolta asta e cea mai clară când e vorba de șpagă pentru examenele naționale, care în unele locuri se colectează organizat, conform lucrurilor stabilite la ședința cu părinții.

Bacalaureatul e o constantă a învățământului românesc – dar o constantă inconstantă, un mister prelung al zăpăcelii. Ce valoare are bacul? Cum se dă? Cine îl dă? Cum se copiază sau nu se copiază, la ce materii se dă, care e faza? Teoretic vorbind, cam toată populația României care are peste 20 de ani a dat bacul, dar nu știu dacă bacul ăsta sau alt bac. E oare bacalaureatul meu egal cu al mamei, cu al celor de pe la 30 de ani, cu al lui frate-miu, care-l dă acum?

Am petrecut mai bine de o săptămână cu nasul în tot felul de cursuri și cărți pe tot felul de teme, bătând la cap oameni să-mi explice tot felul de prostii, întrebându-mă dacă să mă înscriu, eventual, la o conferință din Brașov, încercând să descifrez ce reviste sunt cotate ISI și începând să iau în serios varianta unui doctorat, deși în clipa în care am terminat masteratul am fost prea amărâtă ca să mă gândesc să continui, cum era planul inițial (apoi mi-am dat seama că nu trebuie să continui la București, pot merge în Cluj).

O să intru în detalii mai târziu și o să scriu câteva recenzii la niște cărți superbe (academice)(bine, no, și literare, să fie de toate pentru toți). Dar înainte de asta…