„The Big Bang Theory” e un serial sitcom lansat în 2007 pe care am încercat să-l urmăresc acum vreo 10 ani, când era la început, și care nu m-a prins deloc. Acum, s-a întors să mă bântuie. Am trecut prin o grămadă de episoade și trebuie să recunosc că-mi place să-l urăsc. Cea mai mare problemă a mea cu serialul e că toate personajele sunt mai mult sau mai puțin oribile unele cu altele.

Pentru că tot citesc zilele astea o carte despre fonturi, mi-am adus aminte că tot vroiam să scriu despre unul dintre simbolurile mele favorite: ampersandul, &. Mai demult, când corectam cărți pentru Project Gutenberg, am remarcat că multe cărți din secolul 19 îl foloseau mai ales când era vorba de „etc.” – pe care-l scriau „&c.” Ceea ce are logică: „et caetera” înseamnă „și altele”. Mi-a plăcut atât de mult cum arată încât uneori folosesc și eu &c.

Sunt unele cărți care curg atât de fluent și par atât de naturale încât rămâi cu senzația că au fost scrise dintr-o suflare. E o iluzie, dar o iluzie frumoasă, care te face să simți că lumea respectivă e naturală, că lucrurile se așează de la sine. Baudolino nu e genul de carte care-ți dă iluzia asta. Baudolino e fix opusul. Pe scurt, acțiunea se petrece în secolul XII, când un copil cu foarte mult talent la limbi străine și la inventat minciuni frumoase, Baudolino, e luat sub aripa protectoare a lui Frederick Barbarossa, care îl transformă dintr-un fiu de țăran care nu avea un viitor foarte strălucit în față într-un om cult, erudit, care întâi învață de la oamenii din jurul împăratului, iar apoi merge la studii în Paris (unde tocmai a fost înființată o universitate).

Pentru că tot am preluat tot felul de obiceiuri din țări străine, am zis că e cazul să-mi stabilesc din vreme rezoluțiile de Anul Nou. Ca să știu ce fac atunci. Pentru că nu poți să decizi chestii de genul ăsta pe loc, trebuie să te gândești din timp, nu? Deci, prima mea rezoluție, cea principală și cea de care sunt destul de sigură, va fi următoarea: 1366 x 768.

Citeam zilele astea The Perks of Being a Wallflower, care e o carte care-mi aduce aminte de propria mea experiență prin școală mai mult decât orice alte seriale/cărți pe tema liceului. Când eram în școală maică-mea încerca să mă convingă să merg la petreceri, probabil pe principiul că ei îi plăcuseră când era ea în școală. Sau pe principiul că asta fac adolescenții în mod normal. Eu nu aveam „gașcă”. Uneori nu prea aveam nici prieteni.

Ok, scuze că pun un nou articol când toți vreți să aflați ce-i cu MISA și Gregorian Bivolaru și alte alea (vă văd intrând), dar sunt prea entuziasmată ca să n-o fac. E un curs mișto pe Coursera, care din punctul meu de vedere chiar merită urmărit. Se numește „Internet History, Technology, and Security”, oferit de Charles Severance de la Universitatea din Michigan. Severance spune o grămadă de lucruri interesante – pornește de la Al Doilea Război Mondial, încercările de a sparge codurile folosite de Hitler (ați auzit de Enigma, nu?

Am petrecut mai bine de o săptămână cu nasul în tot felul de cursuri și cărți pe tot felul de teme, bătând la cap oameni să-mi explice tot felul de prostii, întrebându-mă dacă să mă înscriu, eventual, la o conferință din Brașov, încercând să descifrez ce reviste sunt cotate ISI și începând să iau în serios varianta unui doctorat, deși în clipa în care am terminat masteratul am fost prea amărâtă ca să mă gândesc să continui, cum era planul inițial (apoi mi-am dat seama că nu trebuie să continui la București, pot merge în Cluj).

O să intru în detalii mai târziu și o să scriu câteva recenzii la niște cărți superbe (academice)(bine, no, și literare, să fie de toate pentru toți). Dar înainte de asta…