Gata cu prostiile :P

Ok, a trecut weekend-ul, m-am distrat cu prostii, e momentul să mă întorc la chestii serioase (apropo, între mine și laptopul meu nou, frumusețea asta de Lenovo, e o poveste de dragoste extraordinară).

Din soundtrack-ul de azi: Led Zeppelin, AC/DC, Jimmy Hendrix.
Pe ordinea de zi: The Missing (titlu în lucru).

Acum câteva zile am postat aici The Piano Demon, o povestire pe care am scris-o acum mai mult timp. Era postată într-un context, doar că între timp am fost distrasă de cei de la MISA, cu prostiile lor (în momentul în care o să fiți în stare să argumentați, băieți, n-o să mai spun că vorbiți prostii).

M-am apucat să scriu o povestire în același univers ca The Piano Demon – de data asta nu din perspectiva unei outsidere asupra lui Chris (care e cea care dă titlul povestirii – Demonul pianului), ci din perspectiva lui Chris. S-a terminat cu visarea, cu poezia și speranțele mărunte păstrate ascunse și secrete în sufletul unei fete care nu știe cum să iasă din tipare.

Chris e un urlet, un rânjet, o coardă întinsă. Are ochii larg deschiși, oricât de neplăcută ar fi lumea în care trăiește și sânge rece cât cuprinde. Dă peste o pisică moartă și împrăștiată sistematic prin toată casa? În primă instanță o să remarce minuțiozitatea gestului. Auto-ironică, mai mult decât conștientă că diverse părți din univers o urăsc (deși nu știe încă de ce), genială, nepăsătoare, pragmatică. Povestea ei se transformă încet într-o tragi-comedie dură și neagră.

Pentru „The Piano Demon” am ascultat Tori Amos încontinuu pentru că o vedeam la pian, cântând, căutam ceva dur și teribil și frumos. Acum, scriind-o din interior, dau rock-ul la maxim ca să pot să țin pasul cu ea. Led Zeppelin, „Immigrant Song”. AC/DC, „Thunderstruck”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *