Viața ca o boală
Când m-am întors de la mare am descoperit diferența dintre CFR și Regiotrans. Nu e vorba doar de vagoane mai curate și de faptul că-ți iei bilet direct în tren. E vorba de pensionari. La CFR e plin de ei. La Regiotrans n-am zărit.
Trenurile CFR sunt locul unde am aflat pentru prima oară că poporul român e bolnav. Dar nu puțin bolnav – bolnav de te miri că a supraviețuit până în ziua de azi. Speranța de viață e incredibil de mare pentru bolile care năpăstuiesc poporul – pensionarii și cei aproape de pensionare suferă. Suferă de inimă, suferă de ficat, suferă de bilă și de fiere, de reumatism și de tensiune, de diabet și de splină, de unghii încărnate și de rinichi, de cancer și hemoroizi, de Parkinson, de ulcer și de urechi. Singurul lucru de care nu suferă pensionarii e de apendic, că l-au scos din tinerețe – sau oricum nu mai contează. Restl de afecțiuni, în afară de amigdale și apendice, sunt prezente în toate combinațiile posibile și dacă mergi cu trenul ai șanse să afli că X era așa de bolnav de nu știu ce că au trebuit să-i facă o clismă, de i s-a umflat burta uite-atâta. Și totuși nu ieșea apa cu toate cele din el!
Dragi pensionari și bătrâni care suferiți de toate cele în mod grafic, explicit, zgomotos și în descrieri mult prea detaliate: este un miracol că mai sunteți în viață. Felicitări! În ciuda faptului că sunteți cele mai agasante creaturi de pe planetă în afară de purici și țânțari, ați reușit să scăpați cu viață dintr-un număr de călătorii pe tren în care companionii de drum v-au blestemat pe voi și și-au blestemat și lor zilele.
Da, ok. Suferiți. Sistemul de sănătate din România e un rahat pe băț. Dar nu pot să nu mă întreb ce ați făcut toată viața – pentru că se pare că sunteți doar o rană continuă, o boală pe picioare, o plângere constantă. Rareori auzi pe cineva care să povestească de copii, de nepoți, de câini sau de grădină – și și atunci, poate copiii suferă de o boală, nepoții au făcut apendicită, câinii au murit și grădina s-a uscat. Nu cer literatură, filozofie, istorie. Mă întreb însă și eu dacă pensionarul român mai face și altceva în afară de bolit. Poate că generația lor a început să simtă o neplăcere la 30 de ani, o durere pe la 40, o boală pe la 50, o boală mai rea pe la 60 și pe urmă s-a târât cu greu până la 70, dar la 80 își atinge apogeul de suferință, dacă nu a murit deja.
Sau poate că cei care au ceva de făcut cu viața lor în ciuda bolilor și suferinței pur și simplu evită trenurile. Anul trecut m-am întâlnit după un număr de ani cu mama unei mătuși, o bătrână pe la vreo 80-și de ani. Era prin bucătărie, gătea și îl boscorodea pe Ponta. Mi-a spus că la cei 84 de ani ai ei se simte bine și vioaie. (mă rog, mătușă-mea a râs de ea la faza asta, că-și umflase vârsta cu vreo 2 ani). Și mi-am zis, uite, dom’le, există oameni care nu trag să moară de la 60 de ani încolo. Chiar dacă mult mai mulți trăiesc viața ca o boală.