Centrul Amsterdamului mi s-a părut puțin murdar la prima vedere. Și la a doua. Și la a treia. Și până la final. Chiștoace de țigări pe străzi, restaurante care erau mai curate afară decât înăuntru. Am speculat îndelung dacă e vorba de o indolență a proprietarilor din zonele turistice, sau de o indolență a olandezilor – cred că e vorba de prima variantă. E ceva din hoardele de turiști care face gazdele să se lase mai tare pe o ureche, cred.

Amsterdam: faimos pentru marijuana din Coffee Shop-uri și pentru Districtul Roșu fix din centrul orașului. Realitatea e foarte asemănătoare, doar că sexul și marijuana umplu doar jumătate din centru, fiind cot la cot cu Steak House-urile care vând fripturi de vită argentiniene (probabil olandezii importă la greu carne de vită din SUA pentru Europa și își iau partea leului), cu magazinele de brânză și cu locurile care vând gofre. Mai găsești și câte un restaurant chinezesc pe ici, pe colo, dar friptura pare să fie baza.

Drumurile turcești sunt foarte bune. Știu, pentru că azi am fost pe ele toată ziua ca să ajung la Karabük (e prima și ultima oară că mă complic să-l scriu cu ü). Sunt obosită ruptă. Ieri pe la 9:30, ora CFR-ului (a se citi 10:40), m-am suit în tren la Brașov, am ajuns la București pe la 1, am luat autobuzul spre Istanbul din celălalt capăt de oraș la 5, am ajuns la Istanbul la 5 sau 6 (cât o fi fost) și în Karabuk pe la 1.

Când m-am întors de la mare am descoperit diferența dintre CFR și Regiotrans. Nu e vorba doar de vagoane mai curate și de faptul că-ți iei bilet direct în tren. E vorba de pensionari. La CFR e plin de ei. La Regiotrans n-am zărit. Trenurile CFR sunt locul unde am aflat pentru prima oară că poporul român e bolnav. Dar nu puțin bolnav – bolnav de te miri că a supraviețuit până în ziua de azi.