Introvertita se întoarce

Adulții merg pe drumurile bine știute, pe căile bătute, prin locurile clare. Copiii o iau peste garduri și pe cotloane, explorează ascunzișuri, știu poteci pe te miri unde. Sau cel puțin asta era părerea copilului din „Oceanul de la capătul aleii” (așa mi-a plăcut cartea aia). În cazul ăsta, am rămas copil. Dar nu când sunt cu alții. Când sunt singură.

Am făcut câteva ture prin spatele blocurilor brașovene, am luat-o pe străzile mai mici și mai pitite (dar pentru că nu știu destul de bine orașul, tot pe cele mari am ajuns). Am evitat trei cafenele prea deschise și am bătut cotloane ca să-mi destind puțin picioarele. E crimă să fac mișcarea asta când sunt cu cineva. „Merg prea repede?” am întrebat-o la un moment dat pe Linda. „Puțin,” a răspuns, alergând pe lângă mine.

Linda a dispărut prin alte cotloane de țară, într-un tur carpatin. Iar eu am mers-alergat o oră prin Brașov, că aveam prea multă energie. Acum programul se întoarce la normal, încet. Mă uit prin ce am de făcut, împart zilele pe calupuri de efort.

Am discutat puțin cu Linda despre 50 de umbre și Twilight și despre cum femeile încurcă abuzul cu dragostea și literatura nu prea ajută din punctul ăsta de vedere. O să scriu și pe tema asta, și pe tema literaturii erotice (și pe tema predilecției romanelor de dragoste de a avea scene oarecum nasoale și scene sexuale la care e parțial neclar dacă femeia era dornică sau ba). Dar nu acum.

Ziceam mai sus de „introvertită”. Eventual neclar în context pentru necunoscători. Introvertita sunt eu. Capabilă să stau o săptămână singură cuc fără să remarc nimic neobișnuit. Momentan în pauză între două întâlniri, ascunsă într-un cotlon de Bv (nu Cafeteca, pentru că e prea multă lume acolo și pentru că se știe că stau pe acolo). Cu laptopul în brațe. Sunt vorbăreață, dar mai ales pe hârtie – în rest, mă ține câteva ore, după care-mi iau o pauză destul de lungă.

Cel mai tare mă distrează oamenii care mă prind mergând singură pe stradă și se oferă să-mi țină companie, că le e milă de mine că mă plimb solo. Am rezolvat problema stânjenelii de ambele părți luând-o pe coclauri.

Cineva-mi reproșa odată că merg pe stradă absentă, cu căștile pe urechi, neatentă la lume în loc să fiu cu ochii-n patru și să remarc fiecare pietricică. Dar atunci se petrece o parte din magie. Atunci mă gândesc la lucruri citite și la povești încă nescrise, la articole pe care vreau să le scriu pe blog, la structura unor texte pe care vreau să le scriu. Atunci am liber, îmi întind picioarele și nu mă deranjează nimeni, reîncarc bateriile, organizez.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *