Citeam zilele astea The Perks of Being a Wallflower, care e o carte care-mi aduce aminte de propria mea experiență prin școală mai mult decât orice alte seriale/cărți pe tema liceului. Când eram în școală maică-mea încerca să mă convingă să merg la petreceri, probabil pe principiul că ei îi plăcuseră când era ea în școală. Sau pe principiul că asta fac adolescenții în mod normal. Eu nu aveam „gașcă”. Uneori nu prea aveam nici prieteni.

Adulții merg pe drumurile bine știute, pe căile bătute, prin locurile clare. Copiii o iau peste garduri și pe cotloane, explorează ascunzișuri, știu poteci pe te miri unde. Sau cel puțin asta era părerea copilului din „Oceanul de la capătul aleii” (așa mi-a plăcut cartea aia). În cazul ăsta, am rămas copil. Dar nu când sunt cu alții. Când sunt singură. Am făcut câteva ture prin spatele blocurilor brașovene, am luat-o pe străzile mai mici și mai pitite (dar pentru că nu știu destul de bine orașul, tot pe cele mari am ajuns).