Tradiția fotografică a familiei mele a început cu taică-meu, căruia îi place să facă poze (deși nu știu câte a mai făcut în ultima vreme), și a ajuns și la mine, care n-am mai pus mâna pe un aparat foto de ani buni de zile. Până ieri.

Ieri eram chitită pe două chestii: 1. să lucrez; 2. să mănânc o prăjitură. Așa că după ce m-am ocupat puțin de prima pasiune, am zis să mă ocup de a doua, cea cu prăjitura. Dar, 8 martie, totul plin, m-am plimbat trei sferturi de oră pe Republicii încercând să găsesc un loc unde să stau. Până la urmă, din disperare de cauză, am mers la Open Heart, de pe Michael Weiss.

Am făcut drumul Sf. Gheorghe-Brașov ca o navetistă zilele astea, alergând unde părea că trebuie să fiu mai tare. Am prins o conductă spartă la intrarea în Brașov – la podul peste calea ferată, de țâșnea șuvoiul de apă în sus 20 de metri. A mai remarcat cineva chestia asta?… Pe net n-am găsit nimic și încep să mă întreb dacă doar mi-am imaginat.

De ceva vreme ascult Radio Brașov dimineața, ca zgomot de fond. Mai niște muzică, mai niște ciudățenii spuse de prezentator, mai „Istoria Brașovului în 30 de secunde” (care ar fi mult mai interesantă dacă ar înșira mai puține date și ar spune mai multe povești).

Că tot am făcut ture prin Poiană, am descoperit că lipsesc două lucruri destul de importante. Primul: locurile de parcare. Ca să înțelegeți cât de tare lipsesc locurile de parcare, trebuie să luați în considerare faptul că eu nu conduc. În principiu nu știu unde sunt parcările în oraș, dacă sunt suficiente sau alte detalii de genul. În Poiană însă e absolut evident că lipsesc: sunt mașini peste tot. Sunt parcate una după cealaltă pe trotuar, puținele parcări dedicate sunt arhipline, mașinile merg lent printre turiștii care sunt obligați să meargă pe carosabil. E nebunie. Dacă e vreun brașovean care merge acolo cu mașina e masochist. (am văzut câțiva)

Brașovul are în dotare un munto-deal căruia i se spune Tâmpa. Îi spun munto-deal ca să nu vă imaginați că are un ditamai Ceahlăul în incintă, deși Wikipedia insistă să-i spună Tâmpei „munte”. E ca un fel de deal lăsat prea mult la crescut, care a scăpat ușor de sub control și s-a umplut de păduri și de urși. La un moment dat urșii au fost luați și duși în altă parte, așa că au rămas mistreții și turiștii.

Cum-necum, am început să explic cam în ce direcții trebuie s-o iei prin centrul vechi al Brașovului ca să ajungi în diverse locuri. Pentru că era mai simplu, am deschis Google Maps și am trecut pe Street View.

Ieri am trecut pe la librăria Șt. O. Iosif că auzisem că ar da cărți gratis de Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor. M-am uitat o clipă la coada interminabilă care venea din subsol, urca scările și se întindea pe o latură întreagă de clădire, după care am renunțat la ideea de a lua o carte. Mi-era somn și mă durea capul. Nu-s eu foarte bogată, dar îmi permit cărți și un calcul scurt mi-a zis că bucuria de a primi o carte pălea puternic când era pusă în balanță cu statul la o coadă imposibilă.

Ieri am ajuns la meciul de hochei dintre Corona Wolves (Brașov) și Nove Zamky (din orașul cu același nume din Slovacia). În fine, trecem peste faptul că dacă vrei să ocupi un *anumit* loc în Patinoarul Olimpic din Brașov trebuie să-l cauți mult și bine, că tribunele sunt ba numerotate/literate, ba nu, și rândurile sunt numărate ba de sus, ba de jos, în funcție de beția celui care a lipit post-it-urile indicatoare pe ele.

Uneori (odată la vreo lună, sau dau, sau trei) când mă plictisesc încep să mă uit la case de vânzare/închiriat din diverse orașe. Intru pe site-uri de imobiliare, dau prețul descrescător și fac ceea ce s-ar putea numi „documentare” – dacă aș avea vreodată chef să scriu chestii despre oameni bogați și casele lor. În lipsa unei astfel de dorințe, recunosc că am hobby-uri ciudate. Unii se uită la mașini, eu mă uit la case. În fine.