Povestea batonului de ciocolată și a singurei plângeri

Acum 6-7 ani eram într-o tabără de artă (evident, la secția de literatură). Coordonatoarea dispăruse în ceață și rămăsese în București, cealaltă persoană înscrisă era prezentă tot în spirit și mai eram și eu. Tema impusă de coordonatoare? Erotism.

Buuun. Ce să scriu, ce să scriu? N-aveam chef de chestii tradițional-erotice, așa că am scris o povestire pe direcția de umor/psihologie, „În jurul patului”. Amu, povestirea e de pe vremea când nu prea editam, așa că astăzi pot mai mult. Dar pentru vremea respectivă era ok. I-am dat-o unui actor (superbului Ioan Batinaș, de la grupul „Vouă”), care a scos din ea atâta savoare încât îmi pare rău și azi că n-am înregistrarea cu el. Publicul a aplaudat și încă mă trezeam cu persoana care-și aminteau de povestea asta prin 2010-2011 (de asta e aici pe blog, imperfectă cum e).

Bun. Coordonatoarea a trimis și ea o poveste în tabără. Pe ultima sută de metri. A sunat un actor din tabără, l-a rugat s-o citească, s-a rățoit la mine că nu m-am dat peste cap de trei ori ca să-i aduc povestea din cel mai apropiat oraș până în sat (eram cu capul în altă parte, taică-meu tocmai avusese accident cu motocicleta). În fine, s-a făcut luntre, ne-a făcut punte și povestirea aia a ajuns la un actor ok, care n-a apucat s-o citească nici măcar o singură dată înainte să o citească în fața publicului.

S-a apucat omul, după povestirea mea care a rămas antologică datorită interpretării superbe a lui Batinaș, să citească tot în cheie semi-comică. O tipă care merge pe peron, urcă în tren. Pe tren, niște bucăți de metal se ciocnesc sugestiv. Un cal încalecă o iapă, care ridică capul spre cer în extaz. Mai încolo, trenul are o defecțiune și tipa rămâne singură la o haltă cu un negru.

Urmează o scenă de „erotism” în care nici măcar o dată nu s-a folosit cuvântul „pulă”, sau „penis”. În schimb, femeia i-a luat în mână falusul, i-a gustat batonul de ciocolată și mă opresc aici că deh. Era o scenă explicită-explicită de sex oral, plină de eufemisme în loc de nume comune, dar explicită-explicită.

Fața actorului era o poveste în sine. Începuse oarecum timid, pentru că nu știa povestea. S-a aventurat apoi cutezător, convins că a înțeles. A încercat pe comic, ca apoi să-și dea seama că nu asta era ideea. A fost puțin confuzat de simbolismul cailor. Și apoi, într-o oroare crescândă, a citit o lungă scenă explicită… din perspectiva persoanei a treia, dar persoanei feminine. Vedeai cum încep să curgă apele pe el, cum continuă din pur profesionalism, cum nu-i vine să creadă că citește chestia asta în public cu tot felul de personalități locale în auditoriu.

Când a venit finalul, nu mai știu dacă s-a scurs din fața noastră, sau dacă a pășit drept înainte ca un artist care știe cum să înghită situații nasoale (îmi cer scuze pentru jocul de cuvinte).

Am sunat-o pe coordonatoare după, să o întreb care era ideea bombardării publicului cu pornografie.

„Cuuuum?” mi-a zis. „Povestirea mea nu e pornografică! N-o să găsești cuvinte cu „p” în ea!” (evident, nu era o referire la „pentru”, „peron”, „pe” sau „pace”)

„Dar tu crezi că falusul e mai bun?” am întrebat. „Sau… sau batonul de ciocolată?!”

Mi-a explicat că da. Că de fapt era o povestire înălțătoare despre erosul sublim. Nu m-am prins din faptul că la faza cu caii, iapa se cabra înspre cer? I-am explicat că nu. Că la mine, ca și la alții, se vedea doar faza aia explicită rău. Aia cu batonul de ciocolată pe care-l tot gusta tipa, dacă știți ce vreau să spun. (n-am comentat că probabil și negrii s-or fi săturat să fie obiectificați în direcția batoanelor lor de ciocolată, de care fac unii caz că nu-s Snickers, ci Toblerone; dar mai lasă-le, dom’le, ciocolata în pace)

Și a zis atunci o chestie pe care n-o s-o uit, „Tu ești singura care s-a plâns.” Poate nu erau exact cuvintele, dar asta era ideea: o sală întreagă, toți au auzit aceeași poveste, un număr de o știau și vreo câțiva o știau mai bine ca mine.

Prima mea reacție a fost să-i spun femeii că a ieșit prost. Ceilalți au tăcut sau au zis că a fost bine, sau…

Părerea mea e asta: dacă ai un prieten pe care-l vezi că o dă în bară în stil mare, îi zici. O să te înjure, dar asta e. Nu îi spui, „Da, bă, e bine ce faci. Tot înainte! Da, X, Y, Z, sau chiar întreaga lume te maltratează, dar eu țin cu tine.” Dacă vezi că face ceva aiurea, spui. Discuți. Explici. Nu îl faci să se simtă bine în astea 10 minute, ca să-l lași să o sfeclească în următoarele 3 zile. Treaba ta de prieten e să te asiguri că ăluia îi e bine, nu că te place 100% din timp. Desigur, nu insiști la nesfârșit, dar dacă-l vezi că poartă adidași la nuntă sau trimite o povestire explicită, erotică și aproape vulgară la o adunare de artă deschisă publicului larg, zici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *