Roxana-Mălina Chirilă

povestiri

Un Big Bang pătrunde în cancelarie!

Că tot discutam de școală zilele astea, mi-am adus aminte de o chestie. Când eram prin clasa a șasea, a fost un concurs de povești și povestiri la noi în școală – bine, nu era doar în școala noastră, lucrările erau trimise mai departe. Eu am scris o povestire care nu prea avea nici cap, nici coadă, pentru că la 11 ani aveam zero exercițiu, n-aveam răbdare cu stilul, nu știam să închei o poveste, scriam fără diacritice în Word, care-mi corecta automat cuvintele în așa fel încât să puște în engleză – în fine, multe dezastre.

Cercul de literatură aplicată

Era o zi atât de mohorâtă și plictisitoare încât elevii de la ora de istorie a lui Vasilovici trecuseră dincolo de moleșeală și începuseră să dea semne de nerăbdare și nervozitate. Erau niște mici insomniaci, prea disperați să doarmă ca să și lipească geană de geană. Nu era o problemă pentru cineva ca Vasilovici, care povestea cu glas monoton despre unul dintre Ludovicii francezi. Își amintea, în timp ce înșiruia familiile nobiliare de la curte, că în urmă cu mai bine de treizeci de ani aproape că ajunsese profesor universitar.

O strachină, două străchini, toate străchinile

Mai demult, când tocmai dădeam să ies dintr-o cafenea, am văzut la o masă un vechi cunoscut, un tip pe care-l știu de pe vremea liceului. Era abătut, așa că am decis să merg să-l salut, să văd dacă vrea să discute. E genul de lucru pe care-l faci cu cineva căruia i se îneacă jumătate din corăbii și nici celelalte nu mai au mult. Mi-a zis vreo două-trei chestii, a povestit câteva detalii, am dedus că are chef de vorbă, m-am așezat.

Despre rechini și alți comestibili care înoată

Unul din dialogurile alea care mi-au rămas în minte. A: Am cumpărat niște rondele de rechin. Știi ce grasă e carnea de rechin? Nu-ți poți imagina, nici mie nu mi-a venit să cred. B: De ce? A: Pentru că rechinul mănâncă alți pești, nu? Și pentru asta trebuie să-i prindă din urmă, așa că ar trebui să fie mai… atletic. B: Păi da, dar dacă un rechin nu se mișcă destul de repede face foamea în ziua aia și cam atât.

Se caută povestiri horror și fantasy scrise de femei (pe bani)

Nightmare Magazine și Fantasy Magazine caută povestiri horror și, respectiv, fantasy scrise de femei pentru numerele speciale Women Destroy Horror și Women Destroy Fantasy. Cum adică „femeile distrug horror-ul/fantezia”? Păi, s-a dus zvonul că femeile nu știu să scrie nici horror, nici fantasy și distrug genurile astea. Hai să vedem cât de tare le distrugem! 😀 Cine poate să trimită povestiri? Femeile. Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare.

Mă urmărește berea Ciuc

Azi, 4 martie 2014. Sf. Gheorghe. Printr-un concurs de mici evenimente care s-au adunat unele peste altele, gătitul a devenit de 10 ori mai complex ca de obicei și „mâncarea ca la mama acasă” înseamnă „e un colț de pâine undeva, sau fă ceva dacă te descurci cu zăvorul de la cuptor, dar nimic perisabil, că nu știu când se întoarce frigiderul” (nu întrebați). Așa că din instinct de auto-conservare, maică-mea a propus azi să luăm câte o pizza (e o pizzerie relativ nouă în oraș, unde au un cuptor cu lemne și rețete bune – pentru localnici și vizitatori, Caffe Passage, vizavi de magazinul Șugaș).

Povestea prințesei Alfhild

A fost odată, prin secolul V în zona Mării Baltice, conform cronicilor Gesta Danorum, o prințesă numită Alfhild, fiica regelui Siward. Pentru că era deosebit de frumoasă și pentru că pe vremea respectivă castitatea era la preț de mare cinste, tatăl ei a închis-o într-o cameră cu un pui de viperă și un pui de șarpe, să-i crească, pentru ca atunci când deveneau mari s-o apere de toți pretendenții neaveniți.

O cafea sau o bere.

„Bună ziua,” am zis în cafenea. „Vreau și eu un latte.” „Un ce?” „Latte.” „Ce?” „Un latte.” – deja aici începeam să mă întreb dacă oamenii ăștia *au* latte. „Aaaaa, bine.” Se duce, se întoarce cu o bere Ciuc. „Nu!” aproape că strig. „O cafea!!!” Asta-mi trebuia mie la 9 dimineața iarna, o bere. O_o Siderație de ambele părți. „Iertați-mă, ce ați spus la început?” mă întreabă. „Latte. Caffe Latte. L-A-T-T-E.

Urme de pași în nisip

Lumea spiritualității e plină de tot felul de povestiri cu tâlc. Și e una pe care n-am înțeles-o niciodată (s-ar putea să fie de fapt o poezie, dar o găsești în tot felul de locuri în diverse forme). Spune așa: un tip și Dumnezeu mergeau pe plajă. Și tipul se uită înapoi și vede că le-au rămas urmele pașilor pe nisip – fiecare pas era o zi din viața lui. Însă în momentele cele mai grele rămâneau o singură pereche de urme.

Aprobare de sus

După cum ziceam în alte dăți, maică-mea e arhitectă. Au venit la ea niște preoți ca să le facă un proiect pentru o casă de lumânărele (nu știu care e termenul tehnic), sau ceva altă clădire pe care o găsești de obicei pe lângă biserici. „O să avem nevoie de aprobare de sus, desigur,” a zis unul din preoți, gânditor. „De la Patriarhie?” a întrebat maică-mea. „Nu,” a răspuns preotul și a arătat cu degetul către cer.