Jocul lui Ender [Recenzie de film]
Ender (Asa Butterfield) are o voce mișto. E prima chestie pe care-am remarcat-o: începe filmul, îl auzim pe Ender povestind și are ceva matur, puternic, plăcut în voce. Excelent, pentru că Ender ar trebui să aibă undeva sub 15 ani (12?) și oricum să ne uimească.
Pe scurt: Ender e un potențial geniu. Are un dispozitiv de monitorizare care le permite altora să-l evalueze 24 din 24 ca să vadă dacă e potrivit psihologic pentru a deveni conducător militar într-un război împotriva unei specii de extratereștri. Surpriză: e.
Ceva din atmosferă nu m-a convins, totuși. Nu e clar de ce folosesc copii pentru chestia asta (în carte e explicată treaba), sau exact care e atmosfera pe Pământ. Sau orice despre Pământ.
Bun. Harrison Ford, care joacă rolul unui colonel cu o expresie de permanentă durere de ficat, decide că Ender s-ar putea să fie geniul de care au nevoie pentru a câștiga războiul împotriva extratereștrilor. Ender e luat, dus pe o navă care orbitează Pământul, antrenat militar și „sculptat” psihologic pentru a deveni un conducător genial.
„Vreau să aibă mereu senzația că e singur, că nu se poate baza pe nimeni ” spune Harrison Ford (parafrazez). Ceea ce e logic. Vrei să crești un mic Cezar/Napoleon/Ștefan cel Mare care să nu fugă la nimeni când are probleme pentru că de fapt nimeni nu-l poate ajuta și el trebuie să știe asta. Problema fiind că în film Ender își face prieteni peste tot. Toată lumea îl place, îl aprobă și nu ai deloc senzația că băiatul ăsta ar fi un geniu pustiit de solitudinea lui.
De fapt, aici e toată problema filmului: psihologia lui Ender nu e foarte bine urmărită. Au început filmul cu el povestind câte ceva despre lume și despre situația lui în familie, dar nu i-au păstrat vocea interioară când a fost vorba de dezvoltarea lui psihologică, de modul în care e format ca geniu conducător, în care se chinuie să-și mențină echilibrul și integritatea chiar dacă știe că e o armă letală.
Nup. Tot antrenamentul e ceva de genul: bătălie de antrenament pe echipe -> câștig -> uraaaa! bătălie -> câștig -> uraaaa! bătălie -> câștig -> uraaaa!… Pare să fie un fel de joc în care progresezi pe nivele. Îți dă un sentiment de „yay” pe moment, dar e atât de ieftin că nu rămâi cu aproape nimic. E semi-spectaculos, e interesant, sunt câteva idei. Dar mno. Nu e super-memorabil.
În fine, la un moment dat Ender se bate cu un alt tip de la antrenamente, îl rănește rău și clachează, moment în care aproape că simți o dezvoltare psihologică. Colonelul se duce la el acasă să i-o aducă pe Valentine, sora lui. Pe care o vedem mergând pe stradă, cu ochii în pământ când, brusc, ridică privirea, vede mașina armatei în fața casei și își aduce aminte brusc că și ea locuiește acolo (serios, scena aia e de tot hazul). E dusă la Ender și îl repune pe picioare cu o discuție nu foarte memorabilă.
Doar că de data asta Ender merge la Școala de Comandanți. Unde e aruncat brusc în lupte pentru care n-a fost antrenat, cu prietenii pe care și i-a făcut când cică era menținut în singurătate și solitudine.
Are loc ceva de genul ăsta la un moment dat:
Generalul: El e singurul care îi înțelege pe extratereștrii ăștia.
Ender (altă scenă, imediat după asta): Nu îi înțeleg pe extratereștrii ăștia.
Ender (la câteva scene după): Sunt singurul care îi înțeleg pe extratereștrii ăștia.
Wtf? De unde se deduce chestia asta, că filmul nu-mi arată nimic legat de înțelegerea/neînțelegerea extratereștrilor? Sunt o specie care seamănă cu furnicile/albinele, cu regine care duc tot greul gândirii, cică. Ok. Asta e tot ce știm. Și nu prea e nimic de înțeles (ca idee, în carte tot războiul a fost o problemă de înțelegere și comunicare tocmai din cauza diferențelor dintre specia lor și a noastră; și mai sunt și alte detalii interesante).
Filmul se termină cu un mesaj despre genocid și cât de rău e genocidul. Ceea ce… ok. Presupun că e ok. Doar că nu-mi dau seama de ce Ender era atât de supărat că a omorât o specie în condițiile în care știa că pentru asta e antrenat și se angajase să o facă. Discutaseră deja despre faptul că trebuie să distrugă specia ca Pământul să fie în siguranță, dacă avea probleme cu treaba asta trebuia să zică ceva de la bun început. Sau…
În cazul ăsta, cartea nu doar că e mai bună decât filmul, dar are chiar și logică. urmărește foarte fin și mișto psihologia lui Ender, modul în care ajunge să înțeleagă extratereștrii ăia complet diferiți de oameni, felul în care empatizează cu ei, în care vede lucruri pe care alții nu le văd. Îi simți singurătatea, îi înțelegi dificultățile. Are o minte excepțională, are forță, are strategie și nu-și dă seama cât de letal este până la sfârșit. Merită citită.
În plus că acasă pe Pământ, sora lui, Valentine, și fratele Peter sunt ocupați cu politica. Și Peter aproximativ devine lider mondial. Până la urmă. Chestie care a fost scoasă din film.