Discutam cu cineva nu demult că dacă e vorba de bărbați care vor ceva de la o femeie, cred că un Casanova îi e superior unui individ cu înclinații religioase/spirituale. Cu un Casanova știi exact unde stai și ce vrea de la tine. Un Casanova te sună și zice „Salut, trec pe la tine diseară?” Și tu zici da sau nu, după cum ai chef, dispoziție, statut relațional etc. Oricum ar fi, un Casanova nu-ți încurcă viața mai mult de câteva zile, hai săptămâni dacă ai făcut imprudența să crezi că totuși ar putea rezulta o relație, după care gata și la revedere. E o bătaie de cap scurtă.

Însă cu un tip religios căruia i se aprind călcâiele stă altfel treaba: trebuie să te modeleze, să te transforme, să-ți salveze sufletul, să te îndrume, să te facă mai bună. Ca să-l meriți. E genul de om care nu te dorește sexual, ci te iubește etern, așa că trebuie să corespunzi cerințelor lui. Spre deosebire de un Casanova, care știe că ești o persoană, dar e interesat cu precădere de aspectul sexual al persoanei respectiv, un tip religios știe că ești o persoană și vrea să fii altă persoană. Chestia asta cică nu se numește „tiranie”, ci „altruism”.

Desigur, dacă e să mă iau din poveștile din căminele studențești, studenții de la seminarul de teologie reușesc să aparțină ambelor categorii, ori pe rând, ori deodată. Poate că de-aia aveau interdicție în diverse camere din partea studentelor.