De cealaltă parte a chiulului

Din cauza naturii muncii (sau a muncilor, mai exact), ajung des prin cafenele, ca să beau o cafea și să mă uit la lume în timp ce lucrez. Că te saturi de aceiași pereți. Și constat o chestie: dimineața mă întâlnesc des cu elevi. Îi recunosc după subiectele abordate: ora de x, ora de y. Profesorul cutare.

Dau peste ei în Brașov – la Cafetecă vin cei de la Honterus, că e aproape.

Dau peste ei și în Sfântu Gheorghe – atât cei de la Mihai Viteazul, cât și de la școli maghiare (dacă refrenul tanár, tanár, tanár – profesor, profesor, profesor – pe care-l aud momentan spune ceva; maghiara nu e punctul meu forte).

Câte unul, câte doi, câte patru. Acum un grup atipic de mare de 8 persoane. Stau lângă mine nu o oră, ci mai multe. La ora 12 fără un minut apare un altul, spune niște lucruri pe care nu le prind, și două tipe se îmboldesc să se grăbească și fug mâncând pământul. Restul fumează în pace.

De obicei par destul de maturi – a 12-a? Să fie chiulul de sfârșit de școală? Nu că eu n-aș fi chiulit – noi chiuleam marțea de la 8 la 9, după ora de biologie care era de la 7 la 8, în timpul orei de religie care era de o inutilitate și prostie maximă. Și eu, personal, chiuleam pe motive de olimpiadă. Pentru că elevii deștepți își aștern în așa fel încât să nu se pună prost cu profesorii, ci să fie lăudați că nu vin la ore (secretul tonelor de olimpiade la care am fost e un mister rezolvat, deci).

Ciudată senzația, să fii de partea asta a baricadei și să vezi nu alte persoane când chiulești, ci chiulangii când îți vezi de treabă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *