Scriitori vorbind despre scris ca meserie

Am urechi lungi cu care aud nu doar ce e pe blogul meu, ci uneori și ce se vorbește prin alte părți. Mi se aduce un reproș murmurat (sau chiar vorbit) despre faptul că sunt prea personală când vorbesc despre scris ca meserie reală, nu ca vis. Și, ca atare, că generalizez.

Da, sunt personală pentru că era un articol despre experiența mea personală ca persoană care lucrează în domeniu și deci știe câteva ceva despre el. Îi știu și pe alții, le-am citit părerile, le-am auzit părerile, am stat la cafele cu scriitori amatori, m-am băgat la editare, am citit texte încă nefinisate, am auzit autori scrâșnind din dinți – cam știu ce și cum mișcă. Însă e o muncă titanică să vă port pe toate coclaurile pe care am umblat cu anii.

Vorbesc de mine, cam cum ar putea vorbi bunică-mea de ce făceau farmaciștii acum 20 de ani, sau cum pot vorbi ai mei de ce fac arhitecții, sau cum un număr îngrijorător de mare de cunoscuți de-ai mei ar putea vorbi despre programatori. Normal că nu se petrece totul la fel pentru toți, dar în mare lucrurile pe care le-am zis sunt prezente într-un fel sau altul.

O chestie pe care am subestimat-o e forța mitului scriitorului talentat care nu învață să scrie, nu muncește mult și din greu, nu muncește constant, doar scrie. Se știe că alții fac și dreg altfel, că Baltagul a fost scris în două săptămâni, că eu vorbesc doar de artă comercială/scris literar (am fost acuzată de ambele, deși n-am pomenit niciuna), Dan Brown scrie ușor (și bănuim fără să fi exersat vreodată) etc.

Bien, hai să încep o litanie a altora care spun chestii asemănătoare, ca să mai dărâm din piedestalul ăsta scriitoricesc:

John Cleese, de la Monty Python, cel mai mare grup umoristic din UK, vorbind despre creativitate (pe scurt, cu cât muncești mai mult, cu atât iese mai bine, iar cei care sunt geniali muncesc mai mult ca alții):

În introducerea de la Jonathan Strange & Mr Norrell (nedisponibilă online, cred) Neil Gaiman spune că e înfricoșător să citești o primă povestire scurtă a cuiva care să aibă foarte multă siguranță pentru că e ca și cum ai vedea pe cineva care se așează pentru prima oară la pian și cântă o sonată. Chestia asta face referire la Susanna Clarke și e citată în articolul de aici.

Tot Neil Gaiman povestește că la un moment dat când i se părea că scrie cel mai prost roman al tuturor timpurilor a sunat-o pe editoarea lui să-i spună că are o carte de doi lei, iar ea i-a răspuns că așa fac toți scriitorii cu care are de-a face. Hullo, probabil că oamenii ăștia își storc creierii ce să facă și cum să dreagă, au nesiguranțe, revin asupra a ceea ce fac și, în lung și în scurt, muncesc.

James Patterson scrie thrillere și le spune altora că majoritatea scriitorilor profesioniști scriu tot timpul anului, în fiecare zi. Or fi muncind.

Cathy Day e autoare pe direcția mai literară și predă creative writing pentru studenți care abordează mai multe genuri, de la literar la fantasy, la Ball State University. La un moment dat a participat într-un studiu despre creativitate. Ei și altor câteva persoane (care se ocupau cu alte chestii, nu cu predatul scrierii) li s-au trimis 50 de poezii, 50 de povestiri și 50 de eseuri pe care să le aranjeze în ordinea creativității. Ceilalți au prezis că urmau să le aranjeze complet subiectiv și diferit, pentru că toată creativitatea asta e subiectivă. Cathy Day a prezis că aranjările urmau să fie destul de consistente și că ceea ce judecau toți membrii juriului era tehnica, nu creativitatea. Și a avut dreptate.

Ce a scris JK Rowling înainte de Harry Potter? Nimic? Greșit. Spune că scria aproape încontinuu de la șase ani.

Charles Dickens a început ca jurnalist. La începuturile carierei a scris și o povestire atât de extraordinară încât ați auzit cu toții de ea: A Dinner at Poplar Walk. După care a evoluat dinspre jurnalism spre The Pickwick Papers. După care au început să apară romanele de care ați auzit. (wiki)

Nu mai știu cum am dat de articolul ăsta, dar Alex Keegan, care scrie romane polițiste și literare, le recomandă începătorilor să nu se apuce de romane, ci de povestiri scurte.

Marquez spune că faptul că e un scriitor care scrie intuitiv e un mit. A învățat multe de la alți autori și „trucurile” le-a luat din jurnalism. Iar în A trăi pentru a-ți povesti viața povestește la un moment dat și cum într-unul dintre romane personajele au început să scape de sub control și să facă ce voiau ele, nu ce voia el, iar asta i se păruse o chestie bună la momentul respectv. Nu mai știu exact pasajul, că n-am cartea la dispoziție și oricum am citit-o acum câțiva ani, dar vedem iar un proces de învățare și de obișnuire cu procesul. În plus, făcea jurnalism, care e tot legat de scris.

Stephen King are o întreagă carte despre scris. La începutul ei spune că nimeni nu-i întreabă pe scriitorii populari despre limbajul pe care-l folosesc – doar pe cei ca DeLillo sau Updike. Dar și scriitorii ca el, ăștia pe care-i citește multă lume, cei care scriu ușor de citit, și lor le pasă de felul în care sună cuvintele pe hârtie, de arta scrisului, de formulări.

Dinți albi e primul roman al lui Zadie Smith, care are interesanta proprietate că autoarea a progresat de la început până la final. Așa că finalul e vizibil mai bine scris decât începutul.

George R.R. Martin, ăla de-a scris Urzeala Tronurilor, le recomandă scriitorilor începători să citească, să scrie (pentru că vor deveni din ce în ce mai buni pe măsură ce scriu) și să înceapă cu povestiri scurte, care sunt perfecte pentru învățat, greșeli, etc. Compară autorii tineri care vor să înceapă cu un roman sau o întreagă serie cu cei care învață să se cațere pe stânci mergând direct pe Everest.

În secolul 19 se publicau romane foileton într-o veselie. Printre alții, Dickens a publicat așa, câte un capitol/număr. Alexandre Dumas – Cei trei muschetari și Contele de Monte Cristo, la fel. Coliba unchiului Tom. Anna Karenina. Sherlock Holmes. Deci iar, muncă susținută destul de constant într-o anumită perioadă de timp.

Momentan nu se mai (prea) scriu foiletoane, așa că munca e mai puțin bătută în cuie, dar necesită un efort. Constant? De obicei da.

Din păcate, cu cât sunt mai vechi scriitorii, cu atât ai mai puține șanse să afli ce au scris înainte să publice, sau cum scriau. Așa că majoritatea exemplelor sunt comerciale…

Nu vreau să spun că nu există echivalenți de Mozart și Dali în literatură. Poate că tu ești un altfel de scriitor, genul ăla de geniu nativ care apare de nicăieri. Poate că ești ca Lightning on the Wave, o tipă care a scris o serie profundă, filozofică și politică de 5 ori cât Război și Pace într-un an. Poate că ai viteza de scriere a tipelor care scriu romane ușurele de dragoste și vei publica la fel de devreme ca Paolini. Poate că scrii un roman în două săptămâni, ca Sadoveanu cu Baltagul lui și va prinde publicul la fel de tare ca romanele lui Dan Brown.

Dar majoritatea oamenilor nu sunt așa. Nici majoriatatea scriitorilor. Dacă stai să citești nu doar romanele și să-ți imaginezi ce fain le-au scris într-o lună, ci le citești și interviurile, blogurile, dacă ciulești urechile când spun „scriam de când aveam șase/șapte/opt ani”, când spun cum se jucau de-a zeii nordici atunci când citeau mitologie, începi să vezi munca din spatele talentului. Dacă mergi pe site-uri unde scriu amatori (deviantArt, fanfiction.net) și ai șansa să-i prinzi în evoluție, vezi diferențe mari între „acum cinci ani” și „acum”. Dacă te uiți la sfaturile date des, vezi „Citește!” repetat din nou și din nou – ești expus la mai multe stiluri, înveți prin exemplu.

Știu, mitul e frumos, toată chestia asta cu geniile care se așează și scriu perfect din prima. E atractiv, e frumos, e optimist, e înălțător. Dar din punctul meu de vedere realitatea e mai importantă decât visul. Și e și mai frumoasă: scriitorii stau și-și muncesc textele, sunt activi în procesul de creație, îl controlează. Nu sunt relee pasive ale unei inspirații care nu ține de ei, ci sunt mai degrabă magicieni care știu cum să manipuleze cuvinte și idei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *