Roxana-Mălina Chirilă

despre scris

Undergroundul independent al pieței de carte

Dragii babei și ai moșului, haideți la gura sobei să vă povestesc câte nebunii fac unii autori fără talent ca să vândă câteva volume în plus (care sunt numai bune de pus pe foc, că de-aia suntem la gura sobei). Amu’, se face că pe 30 iunie, dacă nu mă înșală data găsită acum în inbox, am primit o propunere pe Goodreads să scriu recenzia unei cărți, contra unui volum gratuit trimis de editură.

Româna cea de toate zilele

Am văzut azi o frază care spunea ceva despre un „evenimentele din Budapesta, Ungaria și Madrid”. Nu astea erau orașele și țara, dar asta era situația. Acuma, nu e exclus să fi mâncat omul care a scris textul o virgulă, lucru care se mai întâmplă, dar mi-a amintit de faptul că învățăm uneori în școală tot felul de prostii. De exemplu, învățăm că nu se pune niciodată virgulă înainte de „și”, ceea ce nu doar că e fals, e și ilogic.

Ernest Cline – “Armada” [recenzie]

Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți _super-_dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea? Cam asta e povestea mea cu „Armada” de Ernest Cline. Am fost dezamăgită, deși are tot ce mi-a plăcut la „Ready Player One”, de același autor.

Un Big Bang pătrunde în cancelarie!

Că tot discutam de școală zilele astea, mi-am adus aminte de o chestie. Când eram prin clasa a șasea, a fost un concurs de povești și povestiri la noi în școală – bine, nu era doar în școala noastră, lucrările erau trimise mai departe. Eu am scris o povestire care nu prea avea nici cap, nici coadă, pentru că la 11 ani aveam zero exercițiu, n-aveam răbdare cu stilul, nu știam să închei o poveste, scriam fără diacritice în Word, care-mi corecta automat cuvintele în așa fel încât să puște în engleză – în fine, multe dezastre.

Vise-n cărți și filme

În cărți și filme am remarcat în principiu două tipuri de vise: cele care sunt foarte directe (amintiri, vise în care persoana e urmărită, punerea în scenă a unor frici) și cele care sunt alambicate și metaforice (semne, previziuni, chestii care-și găsesc sensul ulterior). Sunt vinovată de folosirea primei variante de vise în Flight from Hell (din cauză de motive), dar aproape că încep să mă simt vinovată că n-am scris de vise mai apropiate de realitate.

Editurile: unde vă trimitem manuscrise?

În clipa de față, din câte știu, există o singură editură din România care își dorește cu adevărat să vândă cărțile scriitorilor români. Acea editură e Datagroup. Știu că vrea să vândă cărți și să colaboreze cu scriitori locali pentru că site-ul lor are o rubrică ușor de găsit în care se povestește despre treaba asta. Au până și o adresă de mail rezervată pentru treaba asta: manuscris@datagroup.ro. Dacă merg la Polirom, de exemplu, știu că momentan vor o secretară, dar se pare că de scriitori n-au nevoie.

Scris: Stil, autenticitate, nerăbdare, efecte

Din când în când mă contactează câte cineva să-mi dau cu părerea cu privire la creațiile lui/ei literare. Mai un străin, mai niște români, dar ideea e aceeași: „Ce spui de asta?” Am constatat că mă repet destul de mult, suficient de mult ca să încep să mă întreb dacă nu cumva am fixații. Dar, după câteva întrebări încolo și-ncoace, am aflat că mai remarcă și alții aceleași lucruri. 1. Tendințe interne și internaționale de scris prost La străini am remarcat o problemă cu ieșitul din tipare.

Justificările cele mai aberante

Mă gândeam că aș putea să fac o serie cu cele mai aberante scuze pe care le găsesc oamenii ca să doarmă dulce și bine pe-o ureche. Nu doar cele uzuale, dar stupide, cum ar fi „poza asta e a mea, că eu am găsit-o pe net” sau „scriu atât de prost că scriu de pe telefon”, ci alea de-ți stă mintea-n loc. Din domeniul scrisului/artei în general: povestirea asta mi-a venit ca inspirație de la Dumnezeu, deci e perfectă, deci n-am ce să corectez la ea.

Interviu cu Wendy Herman: Foiletoane și armată

Nu demult am scris o recenzie a unei cărți de acțiune/dragoste care mi-a plăcut mult mai mult decât mă așteptam: Just Kill Me, de Wendy Herman. În general nu prea citesc romane de dragoste… Ok, minciună. În general nu citesc romane de dragoste, literatură originală. Pe direcția de dragoste citesc fanfiction, care e puțin altceva. Sau foarte altceva. Într-o bună zi chiar o să-mi aduc aminte să povestesc pe blog despre seria mea favorită pe direcția asta, dar nu acum.

Când nu vor editurile să te publice…

Lumea-și face reclamă la orice pe Facebook și în general nu prea mă interesează chestiile respective. Dar ieri era un individ care postase ceva de genul: Mi-a atras atenția următoarea chestie: „Nici o editură n-a vrut să mă publice, nu ştiu de ce, nu mă pricep la