Despre înjurături

Știu, probabil, mai multe înjurături ca voi. Știu o grămadă de expresii porcoase, știu jocuri de cuvinte vulgare din piesele lui Shakespeare („nimic” = vagin, în argou elizabetan, vezi „Mult zgomot pentru nimic”), știu expresii vulgare („a bate urzica cu puța altcuiva” = a-și asuma meritele altcuiva, în maghiară), știu prea multe despre sexualitate de toate felurile, și despre înjurături creative. Că citesc mult și citesc ciudățenii. (dar și neciudățenii – „to ejaculate” însemna până acum vreun secol și ceva a spune brusc și tare; e plin de cuvântul ăsta în cărțile mai vechi)

Ungurii au pasiunea lui „ló fasz”, a daravelei calului. Americanii sunt mai cuminți cu „fuck”-ul lor, însă înjurăturile englezești fac o chestie fascinantă din punct de vedere lingvistic: ajung uneori la mijlocul cuvintelor pe care le determină: abso-fucking-lutely. Englezii mai au și „bloody”, însângerat, care a ajuns înjurătură dură, spre deosebire de „ruddy”, roșiatic, care e o înjurătură ușoară. Francezii îți spun „je m’en fous”, că nu le pasă. Înjurăturile japonezilor sunt mai greu de explicat: „kisama”, de exemplu, era o formă istorică foarte politicoasă pentru a te adresa la persoana a doua. Doar că fiind prea politicoasă, a ajuns ironică, și de acolo a ajuns cam înjurătură.

Le știu și nu mă șochează ușor. Nu prea le folosesc, uzual vorbind, și nici nu mă înconjor de oameni care înjură mult. Nu de alta, dar surplusul lor deranjează – și, mai rău, încurcă comunicarea. Unde mai pui că se devalorizează prin folosire excesivă. În scris mi se curăță vorbirea aproape automat, că n-are sens s-o piperez cu toate cele. Pe viu mă învârt în zona unui „fuck”, „bloody” sau „futu-i” în momente cheie. De exemplu când văd câini vagabonzi fix în fața mea pe stradă. În fond, dacă mă urc pe stâlpi ca să scap de o haită, parcă „Ah, vai, câtă neplăcere pe capul meu! Sper să nu mă muște!” nu e tocmai reacția verbală care-mi stă pe limbă.

Însă pe propria mea piele, am aflat că dacă folosești înjurături prea rar, șocul suferit de cei care „te știau altfel” e atât de mare încât sărmanii oameni rămân blocați pe treaba asta cu săptămânile. Eu înjur azi și până mâine revin la normal – ca-n povestea aia cu călugării budiști, am lăsat demult înjurătura din brațe, dar ceilalți încă o mai poartă cu ei*.

Ar trebui descoperită o frecvență optimă a folosirii normale a cuvintelor decretate urâte, astfel încât folosirea lor să fie de domeniul anormalului, dar nu de cel al șocantului. („puțulică de înger” – denumire ungurească pentru aluatul de găluște cu prune; uneori nu e atât șocant, cât e ciudat, ce-i drept)

Apropo de șocuri, unul mare: Dumnezeule, ești femeie! Da, știu, sunt cu mine în fiecare zi și la un moment dat am remarcat până și faptul că sunt femeie (uimitor simțul meu al observației!). Și ce dacă? Parcă femeile sunt condiționate genetic să nu înjure și să fie flori delicate. Regret să vă spun, dar fiecare om vorbește cum are chef. Adela spune ce vrea ea. Altele nu înjură nici să le pici cu ceară. Altele sunt moderate.

Ca idee, femeile pot să facă bancuri nu foarte la locul lor, să scrie pornografie, să comenteze chestii sexuale de nu-i adevărat. Am aflat mai multe decât aș fi vrut să știu vreodată de la femei (sincer, sunt chestii pe care nu voiam să le știu niciodată – cum arată un penis de crocodil, de exemplu). Ba, mai ușor mi-e să-mi verific în public RSS-urile de la bărbații din România decât de la femeile din străinătate. Femeile sunt cu surprize, sunt ca ruleta rusească: nimeresc ba pe postări despre artă medievală, ba pe comentarii despre diverse seriale, ba pe sfaturi despre cum să-ți pui un pumnal la jartieră fără să te tai, ba pe pornografie explicită, de nu știu cum să schimb tab-ul mai repede (tumblr – de-aia nu-mi fac cont).

Însă să te pună michiduță pe tine, femeie, să recunoști în public că știi multe despre chestii sexuale, că e nasol (motanii au penisuri pe care sunt o grămadă de spini mici, în cazul în care vă întrebați de ce urlă mâțele când se împerechează). Îți pierzi aura de domniță elegantă și de femeie perfectă. (câinilor, în schimb, le crește un fel de bulb în vârful penisului în timpul ejaculării, care blochează perechea împreună o vreme lungă, uneori enervant de lungă pentru femelă)

Și dacă înjuri, credibilitatea îți scade mai tare decât unei domnițe victoriene care a ieșit la plimbare singură cu un bărbat. Ai pierdut, e nașpet, e nasol, e sfârșitul tău ca femeie. (și toată lumea o știe pe aia cu porcii care au orgasme de jumătate de oră, dar știați că au penisuri răsucite?) Poți să nu te identifici cu stereotipurile despre femei, să nu ceri să fii tratată ca o floare delicată, să te uiți la filme de acțiune, să fii cine vrei tu, dar în momentul în care înjuri, e șocul de pe lume. De ce? Nu știu, n-am reușit să aflu, dar am o vagă idee.

Poate că se crede că a fi cult e complet opus folosirii înjurăturilor sau cuvintelor porcoase… În fond, ceea ce e cult e profund, iar ceea ce e profund nu e niciodată vulgar. Sau e? Shakespeare n-avea nicio treabă să folosească tot felul de vulgarități în piesele lui. („Nu te teme de măreție. Unii se nasc mari, alții cuceresc măreția, iar altora le e data de-a gata,” spunea Shakespeare într-un joc de cuvinte citat de parcă ar fi înțelepciunea vieții. „Măreția” e penisul personajului în contextul ăsta) N-a fost singur, dar e unul din cele mai memorabile exemple.

Nu că aș vrea să fac apologia celor care nu lasă să treacă o frază sau trei fără înjurături grele, dar mă fraților, ce naiba. Mai de-șocați-vă puțin. Oamenii înjură că-s nervoși, că-s supărați, că au dat de greu, că le-a sărit țandăra. Înjură pentru că înjurăturile fac parte din vocabularul uzual, din tona aia de cuvinte pe care le avem la dispoziție să ne manifestăm ideile, emoțiile, sentimentele. Sunt acolo cu un scop și-s folosite ca atare. (mi s-a atras atenția că n-ar trebui să folosesc „sugi pula”, că n-am cu ce, nu că i-aș fi zic cuiva s-o sugă pe a mea; ce să zic, data viitoare când cineva zice „du-te dracului”, atenționați-l că nu-i Satana, sau la „moaș-ta pe gheață” ziceți ceva de spitale și doctori, că moașa nu există, iar cei cu „morții mă-tii” sunt evident necrofili)

S-a furat o mașină, un telefon, un ce-o fi? Păi, dacă hoțul e trimis la origini, nu-i o reacție normală? Se ceartă doi pe motive bine întemeiate și încep să-și bage și să-și scoată – în ultimă instanță, îi bai mare? Sau inclusiv am cunoscut o tipă care înjura în modul cel mai normal posibil, fără direcție, doar ca întărire a ce zicea – bine, no, până la urmă asta era ea, o tipă cu sufletul mare și vorba plină de organe genitale și de draci, că nu-ți mai băteai capul după două zile. (încă una din maghiară: „pârțuri de călugăriță” – resturi de făină, ou și pesmet rămase după ce se face pane-ul)

Am înțeles, rari sunt oamenii cărora le place să stea cu ăia de înjură mult, iar ăia de înjură mult sunt rareori profesori universitari sau cercetători de vârf. Dar nu știu ce-i cu sfințenia asta care vine valuri-valuri din sufletul sensibil și cult al profunzimii unora doar când e vorba de cuvinte grele, ca să dispară apoi complet când e vorba de altele. Parcă ar merge puțină scuturare, o terapie prin șoc, măcar de dragul de a le vedea fața oripilată, dacă nu de altceva.

(cu dedicație:

)

__________________

* Doi călugări budiști dau să treacă o apă. Prin preajmă e o femeie care vrea și ea să treacă. Primul călugăr o ia în brațe și o trece dincolo, ca s-o ajute.

După câteva ore de mers, al doilea călugăr îi reproșează primului că n-au voie să atingă femei, că sunt călugări! E împotriva jurămintelor lor să aibă de-a face cu femeile sub orice formă.

Primul: „Eu am cărat-o doar peste apă, dar se pare că tu încă o duci cu tine.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *