Pe scurt, așa: sunt pe internet de pe vremea când țârâiau modemurile atunci când te conectai la internet, de pe vremea când Google nu era mare, iar Altavista exista. Bancurile se trimiteau în e-mailuri de către prieteni și era grozav dacă te aflai pe lista unuia care știa să le găsească și să le aleagă. Am suficientă vechime și experiență încât să consider că a înjura pe cineva pe la spate e un semn de amabilitate, pentru că nu-l obligi să te asculte înjurându-l în față.

Am avut ocazia de a interacționa cu oameni care nu ți-ar fi spus o înjurătură clasică nici să-i pici cu ceară – în schimb n-aveau absolut nicio problemă să te facă în fel și chip prin orice alt mijloc rămas la dispoziție. Apoi, oameni care erau mult prea departe deasupra celorlalți ca să uite vreodată să-și precizeze înălțimea. Și, bineînțeles, unii scandalizați până la Dumnezeu care precizează că sunt înjurături inutilizabile de femei, pentru că ele n-au aparatul biologic necesar.

Știu, probabil, mai multe înjurături ca voi. Știu o grămadă de expresii porcoase, știu jocuri de cuvinte vulgare din piesele lui Shakespeare („nimic” = vagin, în argou elizabetan, vezi „Mult zgomot pentru nimic”), știu expresii vulgare („a bate urzica cu puța altcuiva” = a-și asuma meritele altcuiva, în maghiară), știu prea multe despre sexualitate de toate felurile, și despre înjurături creative. Că citesc mult și citesc ciudățenii. (dar și neciudățenii – „to ejaculate” însemna până acum vreun secol și ceva a spune brusc și tare; e plin de cuvântul ăsta în cărțile mai vechi)