Da’ de ce i se zice Fuji-san?

A fost odată ca niciodată o limbă care nu folosea sunetul „V”, nici sunetul „J” și în care „L” și „R” coincideau, în care consoanele trebuiau musai urmate de una din cele cinci vocale (dacă nu cumva consoana era „N”), în care „tu” se pronunța „țu”, iar „hu” se pronunța „fu” – și ț și f nu se foloseau în alte contexte. Și „ji” era „gi”.

După cum te-ai aștepta, limitările astea au făcut-o să înghesuie mai multe sensuri pe cuvânt, în așa fel încât un cuvânt gen „kami” să însemne și păr, și hârtie, și zeu; „ha” însemna și frunză, și dinte; iar „Nihon” era și numele țării și însemna și „două obiecte cilindrice și lungi”.

Această limbă era japoneza. Și uite că în Japonia era și un munte, mai faimos ca altele, cu numele de Fuji. Fuji se scrie așa: 富士 (fu ji). Și dacă vrei să zici că-i vorba de muntele Fuji, îl scrii așa: 富士山. Chestia asta de la capăt, cu trei vârfuri în sus, 山, înseamnă „munte”. În funcție de cum citești caracterul ăla (e o poveste lungă), poate fi citit și „yama”, și „san”. Amândouă înseamnă „munte” în contextul dat. Nu înseamnă deloc nimic onorabil. Decât dacă e onorabil să fii un munte.

„San” în sensul de „domnul” sau „doamna” se scrie în alfabetul silabar hiragana de obicei (adică fiecare silabă, nu fiecare sunet, are un semn care o reprezintă) și se scrie așa: さん (sa n). „Sama” cel pe care-l știe lumea că e foarte onorabil de felul lui (și care înseamnă tot „domnul” sau „doamna”, dar care e și mai respectuos) se scrie așa: 様. (nu, copăcelul din stânga nu e prima silabă. E un copăcel. Nu se citește separat)

Acuma știți. N-are legătură cu respectul (orice ar spune unii, sau cu ideile propagate din vorbă-n vorbă și ajunge înapoi la mine prin prieteni și rude). Are legătură cu omonimele. Cam la fel cum faptul că bagi cheia în broască de obicei nu înseamnă că faci disecții ciudate pe amfibieni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *