„Pe unde o fi și Cipangu?” o fi întrebarea normală; a fost și a mea când am văzut titlul. Denumirea îmi era vag cunoscută, bulina roșie de pe copertă și numele sugerează că ar fi vorba de ceva de prin Japonia. Dar Cipangu? Ce-i cu Cipangu? Unde e Cipangu? Când am pus mâna pe cartea fizică, misterul s-a elucidat rapid: Cipangu nu e altceva decât Japonia – sau, mai exact, Cipan una dintre primele denumiri ale Japoniei cunoscute în Europa.

Mama mea are o prietenă care s-a mutat în Japonia acum un car de ani, pe la început de ‘90, și care mai trece din când în când prin România să-și vadă vechii colegi de școală și să mai dea câte o raită pe aici. Am auzit povești despre cum într-o vreme traducea pentru poliție pe acolo și suna incitant, sau cum s-a pus la punct cu gramatica limbii maghiare pentru că a ajuns să fie profesor nativ la o universitate japoneză.

O fostă colegă din facultate, bellydanceriță, și-a luat ditamai rucsacul cu cort cu tot în spinare și a plecat prin Japonia de nebună, gata să se plimbe în sus și-n jos timp de vreo 70 de zile. Pe la ora 1 ajunsesem în Meguro-ken. Mă simțeam bine, destul de fresh chiar. La un moment dat am trecut pe lângă niște fete care vindeau ceva produse de patiserie în stradă. Au încercat să-mi vândă, eu doar am zâmbit și am mers mai departe, dar le-am auzit spunând în urma mea:

Din când în când, mânați de febra exotismului, a noului, a mirajului culturii maselor, diverși oameni se trezesc discutând despre chestii nemaiauzite – fără să-și dea seama că ajung să afle de ele mult după ce restul lumii a studiat fenomenul, l-a înțeles și acum îl știe, barem din auzite. Așa mi s-a întâmplat să aflu acum vreo trei ani la un curs de media de la masterat despre… internet! Și bloguri!

A fost odată ca niciodată o limbă care nu folosea sunetul „V”, nici sunetul „J” și în care „L” și „R” coincideau, în care consoanele trebuiau musai urmate de una din cele cinci vocale (dacă nu cumva consoana era „N”), în care „tu” se pronunța „țu”, iar „hu” se pronunța „fu” – și ț și f nu se foloseau în alte contexte. Și „ji” era „gi”. După cum te-ai aștepta, limitările astea au făcut-o să înghesuie mai multe sensuri pe cuvânt, în așa fel încât un cuvânt gen „kami” să însemne și păr, și hârtie, și zeu; „ha” însemna și frunză, și dinte; iar „Nihon” era și numele țării și însemna și „două obiecte cilindrice și lungi”.

Noi facem cozonaci, care sunt mai mult tradiționali decât foarte buni, după cum ziceam într-un articol anterior. Christmas Pudding, poză de Matt Riggott Britanicii fac „Christmas Pudding”, care e o chestie foarte complicată. Se face cu cel puțin o lună înainte (uneori am auzit și de un an întreg), cu tone de alcool ca să nu se strice. Trebuie să aibă 13 ingrediente, care să-l simbolizeze pe Iisus cu discipolii lui.

Am jucat Tomb Raider zilele astea. N-o să pretind că am destule jocuri la activ ca să pot să-i scriu o recenzie cum trebuie, dar mie personal mi-a plăcut. N-are un fir narativ extraordinar în spate, dar atmosfera e superbă. Și e mișto de jucat de la cap la coadă. Am remarcat încă de la început însă niște chestii misterioase legate de istoria Japoniei. Nu zic că sunt rele neapărat (e un joc cu un element puternic de fantasy, în fond), dar mi-au atras atenția.