„Pe unde o fi și Cipangu?” o fi întrebarea normală; a fost și a mea când am văzut titlul. Denumirea îmi era vag cunoscută, bulina roșie de pe copertă și numele sugerează că ar fi vorba de ceva de prin Japonia. Dar Cipangu? Ce-i cu Cipangu? Unde e Cipangu?

Mama mea are o prietenă care s-a mutat în Japonia acum un car de ani, pe la început de ‘90, și care mai trece din când în când prin România să-și vadă vechii colegi de școală și să mai dea câte o raită pe aici. Am auzit povești despre cum într-o vreme traducea pentru poliție pe acolo și suna incitant, sau cum s-a pus la punct cu gramatica limbii maghiare pentru că a ajuns să fie profesor nativ la o universitate japoneză.

O fostă colegă din facultate, bellydanceriță, și-a luat ditamai rucsacul cu cort cu tot în spinare și a plecat prin Japonia de nebună, gata să se plimbe în sus și-n jos timp de vreo 70 de zile.

Din când în când, mânați de febra exotismului, a noului, a mirajului culturii maselor, diverși oameni se trezesc discutând despre chestii nemaiauzite – fără să-și dea seama că ajung să afle de ele mult după ce restul lumii a studiat fenomenul, l-a înțeles și acum îl știe, barem din auzite.

A fost odată ca niciodată o limbă care nu folosea sunetul „V”, nici sunetul „J” și în care „L” și „R” coincideau, în care consoanele trebuiau musai urmate de una din cele cinci vocale (dacă nu cumva consoana era „N”), în care „tu” se pronunța „țu”, iar „hu” se pronunța „fu” – și ț și f nu se foloseau în alte contexte. Și „ji” era „gi”.

Noi facem cozonaci, care sunt mai mult tradiționali decât foarte buni, după cum ziceam într-un articol anterior.

Am jucat Tomb Raider zilele astea. N-o să pretind că am destule jocuri la activ ca să pot să-i scriu o recenzie cum trebuie, dar mie personal mi-a plăcut. N-are un fir narativ extraordinar în spate, dar atmosfera e superbă. Și e mișto de jucat de la cap la coadă.