După două săptămâni în care am tot tras și tras și tras și am văzut cum fiecare fișier terminat aduce încă două neîncepute, l-am anunțat pe el cât am de lucru în perioda imediat următoare (adică pe azi, pe luni, pe marți și pe miercuri). Eu: 大丈夫 Eu: E cuvântul meu japonez favorit în clipa de față. Eu: „daijoubu” Eu: OK, bine, în regulă. D: Adică moarte la locul de muncă?

Articolul acesta a apărut din cauză că există o preconcepție greșită că japoneza și chineza ar fi limbi asemănătoare. Nu-s. De fapt, au mai puține în comun decât româna și engleza. Sau româna și maghiara, de ce nu? Bănuiesc că toată confuzia a plecat de la scriere, cu faimoasele ideograme pe care japonezii le-au împrumutat de la chinezi cam la fel cum am împrumutat noi cifrele de la arabi: definitiv, complet, fără putere de apel.

A fost odată ca niciodată o limbă care nu folosea sunetul „V”, nici sunetul „J” și în care „L” și „R” coincideau, în care consoanele trebuiau musai urmate de una din cele cinci vocale (dacă nu cumva consoana era „N”), în care „tu” se pronunța „țu”, iar „hu” se pronunța „fu” – și ț și f nu se foloseau în alte contexte. Și „ji” era „gi”. După cum te-ai aștepta, limitările astea au făcut-o să înghesuie mai multe sensuri pe cuvânt, în așa fel încât un cuvânt gen „kami” să însemne și păr, și hârtie, și zeu; „ha” însemna și frunză, și dinte; iar „Nihon” era și numele țării și însemna și „două obiecte cilindrice și lungi”.

Notițe despre slang cu numere și mulțumiri: pornim de la „mulțumesc” în engleză: „Thank you”. Din cauza felului în care e pronunțat, pe internet îl mai găsești sub forma de 10q – ten-Q. Ten-Q, apropo, e mai aproape de felul în care sună „Thank you” decât „senkyu”-ul nostru. Orice ar spune profii noștri, „th” e mai spre „t” decât spre „s” – sau mai spre „d” decât spre „z”. Dar se pare că japonezilor li se predă sunetul „th” în același stil aiurit în care se predă în școlile noastre, pentru că ei prescurtează „thank you” în 3q: san-kyuu.

Una din chestiile alea care mă sâcâie, de la Goa’uld încoace și trecând prin tot felul de limbi cu apostroafe și toate cele: limbile sunt în general inventate la plesneală (o excepție notabilă sunt limbile inventate de J.R.R. Tolkien care, ca un lingvist respectabil, și-a creat limbile cu o exactitate aproape obsesiv-compulsivă). Chestia asta face ca limba inventată să semene deseori cu limba autorului. Scrierea e în general pe litere, propozițiile sunt de tipul subiect-predicat-complement și în general singurele schimbări relevante sunt câteva cuvinte care reprezintă concepte puțin mai abstracte decât alea pe care le împrumută toată lumea de la filozofii germani.

Română: Pentru că Eftimie mi-a zis că-i amintesc de Linda. Un filmuleț pe care l-am făcut pentru un curs din facultate (cursul de media predat de unul din profii de japoneză). N-are subtitrare încă, dar dacă-mi spune careva un program bun, sau dacă-mi aduc aminte ce foloseam eu, o să adaug. English: Because Eftimie said I remind him of Linda. A short film I made for one of my undergraduate classes (the media course taught by one of our Japanese teachers).

Sunt câteva întrebări de care m-am ciocnit de câteva ori și mă gândeam că poate răspunsurile îi mai interesează și pe alții. 1. De ce scrii chestii așa de întunecate/ciudate? Nu tot timpul scriu întunecat. Dar pentru că pe-acolo mă învârt momentan… Îmi place complexitatea. Îmi plac personajele care au personalități diferite, idei diferite, scopuri diferite, lumi diferite. Le arunci împreună și interacționează de la sine. Inevitabil, când cam toți sunt altfel, cineva ajunge și ciudat.