După două săptămâni în care am tot tras și tras și tras și am văzut cum fiecare fișier terminat aduce încă două neîncepute, l-am anunțat pe el cât am de lucru în perioda imediat următoare (adică pe azi, pe luni, pe marți și pe miercuri).

Articolul acesta a apărut din cauză că există o preconcepție greșită că japoneza și chineza ar fi limbi asemănătoare. Nu-s. De fapt, au mai puține în comun decât româna și engleza. Sau româna și maghiara, de ce nu?

A fost odată ca niciodată o limbă care nu folosea sunetul „V”, nici sunetul „J” și în care „L” și „R” coincideau, în care consoanele trebuiau musai urmate de una din cele cinci vocale (dacă nu cumva consoana era „N”), în care „tu” se pronunța „țu”, iar „hu” se pronunța „fu” – și ț și f nu se foloseau în alte contexte. Și „ji” era „gi”.

Notițe despre slang cu numere și mulțumiri: pornim de la „mulțumesc” în engleză: „Thank you”.

Una din chestiile alea care mă sâcâie, de la Goa’uld încoace și trecând prin tot felul de limbi cu apostroafe și toate cele: limbile sunt în general inventate la plesneală (o excepție notabilă sunt limbile inventate de J.R.R. Tolkien care, ca un lingvist respectabil, și-a creat limbile cu o exactitate aproape obsesiv-compulsivă).

Română:

Pentru că Eftimie mi-a zis că-i amintesc de Linda. Un filmuleț pe care l-am făcut pentru un curs din facultate (cursul de media predat de unul din profii de japoneză). N-are subtitrare încă, dar dacă-mi spune careva un program bun, sau dacă-mi aduc aminte ce foloseam eu, o să adaug.

Sunt câteva întrebări de care m-am ciocnit de câteva ori și mă gândeam că poate răspunsurile îi mai interesează și pe alții.