7 motive pentru care nu-mi plac romanele de dragoste

Nu că nu mi-ar plăcea poveștile care implică relații, îndrăgosteli și alte alea, dar în momentul în care pun mâna pe un roman de dragoste get-beget, indiferent cât de „îndrăzneț” sau de „bine scris” se spune că ar fi, interesul meu scade relativ repejor, apoi dispare complet.

M-am gândit puțin la motivele pentru care tind să arunc cu cartea de perete.

  1. Protagonista e inocentă, fie că are sens să fie sau nu. Că are 18 ani în sec. XVIII, că are 25 de ani în sec. XXI, inevitabil e ori virgină, ori lipsită de experiență. Dragostea adevărată n-a lovit-o niciodată, deci implicit nici cu sexul n-a stat bine – pentru că, ne sugerează cărțile de gen, cele două sunt unul și același lucru. Dar doar dacă ești o fată bună, dacă ești o scorpie poți să te culci cu oricine și să-ți placă, însă rămâi fără iubit când apare o fată bună la orizont.
  2. Protagonistul, în schimb, e umblat prin lume și știe cum să ia o femeie. Orice femeie. E compatibil cu orice are doi cromozomi X, pentru că orice amant bun e un amant universal. E ca o cheie de Dacie veche, iar toate femeile sunt Dacii vechi. Oriunde-l bagi, merge.
  3. Protagonistul n-a iubit în viața lui, sau a iubit scorpii. Dar ce noroc pe capul lui că a dat peste protagonistă, care fără să facă nimic e cea mai specială femeie din toate timpurile și îi schimbă complet viziunea despre viață! Atât de tare îl pocnește iubirea în moalele capului încât începe să-i cânte ode fetei bune pentru toate motivele pe care nimeni altcineva nu le remarcă, pentru că nu există.
  4. Dacă tot suntem la calități neremarcate, protagonista habar nu are că e frumoasă, dar inevitabil este. Probabil că n-a avut nici mamă ca s-o anunțe, nici tată ca să-i spună, nici prieteni care s-o admire, nici băgători în seamă, nici lăudători, nici oglindă. Și toată lumea știe că doar bărbații care te iubesc ți-ar putea spune vreodată că ești frumoasă… dacă nu ești scorpie, bineînțeles, că atunci ți-au cumpărat ai tăi oglindă.
  5. Sentimente, senzații, senzații și sentimente. Când protagoniștii se ating, sar scântei, când fac cel mai mic gest, e o dramă continuă. Doar că nu mai există nimic remarcabil în viața lor în afară de relație, sau dacă există, există cu volumul dat la minim ca să nu deranjeze iubirea care galopează înainte ca armata tătară. Poate că de aia e atâta dramă între cei doi, ca să compenseze lipsa de drame din rest.
  6. În momentul în care ea găsește iubirea vieții, orice fel de prietenă devine un fel de cutiuță cu o etichetă pe care scrie „aici e dovada că totuși cică păsămite ai avea o viață în afara relației”. Singurele ființe vii care mai rămân în universul înamoraților sunt, eventual, scorpia care-l vrea pe el (sau ceva alt antagonist care antagonizează doar), ceva frate simpatic de-al lui, eventuale persoane care îi fac ei viața amară și servitorul/bodyguardul/șoferul lui, care e ca un câine credincios, pentru că e mișto cât de tare inspiră el loialitate în oamenii lui. Prietenele în schimb devin personaje unidimensionale, din bidimensionale cum erau înainte.
  7. Cei doi au doar dimensiuni romantice, nu și alte dimensiuni umane. Așa că niciodată nu auzi un dialog gen: „Nu puteai să iei o farfurie să nu faci firmituri prin toată casa, totuși?” Dacă prin absurd au o problemă realistă, este pentru că în spatele ei e o tragedie care trebuie rezolvată prin iubire. El nu suportă să i se folosească prosopul pentru că sor-sa i-a pus praf de scărpinat pe prosop când era mic și are fobii, de exemplu. Iar ea promite să nu-i pună niciodată praf de scărpinat nicăieri.

Cu alte cuvinte, realismul e în copac, repetitivitatea e în toi și îmi dau ochii peste cap suficient de des ca să-mi întrerupă cititul. De ce mă mir că abandonez cărțile astea înainte să le termin?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *