Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta. Ziceam acum o eternitate, pe la începutul anului, că mai demult mă uitam de sus la romanele de dragoste, dar în ultimii ani le-am reevaluat. N-aș spune că genul predomină în lista mea de lecturi (care e o amestecătură pestriță ce se întinde de la cărți academice până la benzi desenate), dar mă întorc la el suficient de des.

Odată ca niciodată, în vremuri imemoriale care au durat până acum câțiva ani, nu obișnuiam să citesc romane de dragoste. Știți și voi de ce: romanele de dragoste sunt câh. Pe scara valorilor literare, sunt atât de jos încât au ajuns în beci. Sunt nașpa. Sunt prost scrise, sunt cărți de duzină al căror fir narativ se repetă iar și iar, sunt sentimentale și neinteresante. E o părere pe care am expus-o aici în 2014 și pe care o regăsesc ocazional și la alții, sub ușor altă formă – cel mai recent, la Ghanda, care a zis recent că e romance Grinch.

Să faci mișto de „Fluturi” de Irina Binder e foarte ușor și a făcut-o multă lume. Așa că evident că merg contra curentului și vreau să discut serios de ea. „Fluturi” e o serie scrisă de o brașoveancă și publicată întâi online pe blogul autoarei, iar apoi în format fizic la Editura For You. Primele trei volume sunt povestite din perspectiva Irinei, al patrulea volum se numește „Până la sfârșit” și, din câte citesc, e aceeași poveste, dar din perspectiva altui personaj.

După cum ziceam nu demult, există un val nou al romanelor de dragoste, care sunt ceva mai complexe și mai interesante decât siropurile care sunt în general asociate genului. Iar KJ Charles e una dintre noile mele scriitoare favorite tocmai pentru că se avântă des în zone mai puțin explorate. De exemplu, „Unfit to Print” e o carte a cărei acțiune se petrece în 1875. Gil Lawless este un fiu nelegitim al unui membru al aristocrației – și mama lui mai era și o femeie de culoare.

Barbara Cartland e marea scriitoare a romanelor de dragoste din secolul 20. Nu exagerez deloc: s-a născut în 1901, a murit în 2000 (deci a acoperit tot secolul 20) și între timp a publicat 723 de romane, din care multe au fost de dragoste; în plus, vreo 160 de manuscrise au rămas să fie publicate după moartea ei. A vândut peste 750 de milioane de exemplare și, deși popularitatea ei a scăzut spre sfârșitul vieții ei (și după), a lăsat o moștenire puternică în urmă.

Acum vreun an sau doi, o amică mi-a recomandat-o pe KJ Charles – mai ales cărțile, dar uneori și conversații de pe Twitter sau articole de pe blogul ei. Fostă editoare, momentan scriitoare, KJ avea multea chestii mișto de zis și am început s-o urmăresc ca persoană înainte să-i citesc cărțile. KJ Charles face parte dintr-un nou val de scriitoare de romane de dragoste – conform amicei mele, schimbarea din gen a început să apară prin 2005.

Am crescut într-o casă plină de cărți, fără să-mi pun prea multe probleme despre cum apăruseră. Din câte știam, bunicul era mare amator de cărți și el le comandase și sortase pe toate, ba chiar și legase câteva. Într-un fel, toate cărțile erau egale – erau la fel de misterioase și nu știam când trăiseră autorii, de ce le scriseseră, dacă erau sau nu comerciale și din ce curente făceau parte.

Habar n-am cine sunt indivizii de pe copertă. Aș putea să presupun că sunt Margo și Josh din Îndrăznește să visezi, dar personajele Norei Roberts sunt blonde din născare. După cum se vede din poză, tipul de pe copertă are părul șaten, iar tipa pare să fie vopsită. Deci, romanul este despre două personaje atât de superbe încât au trebuit să ne arate poza altcuiva, ca să nu murim din cauza groaznicului șoc de a vedea atâta splendoare pe o singură pagină.

Nu că nu mi-ar plăcea poveștile care implică relații, îndrăgosteli și alte alea, dar în momentul în care pun mâna pe un roman de dragoste get-beget, indiferent cât de „îndrăzneț” sau de „bine scris” se spune că ar fi, interesul meu scade relativ repejor, apoi dispare complet. M-am gândit puțin la motivele pentru care tind să arunc cu cartea de perete. Protagonista e inocentă, fie că are sens să fie sau nu.