Terry Pratchett

Pe 12 martie a murit un scriitor. Nu pot să zic că nu mă așteptam: de ceva ani buni era bolnav de Alzheimer și, deși era genul de om care nu se lasă cuprins de disperare la primul obstacol, știa și el că finalul nu e foarte departe. A militat pentru dreptul de a muri când își dorește, înainte să ajungă legumă, a participat la documentare despre eutanasiere și despre moarte – deci se știa foarte clar care e situația.

Știrea tot m-a lovit ca un pumn în stomac, pentru că era genul de om pe care te aștepți oricum să-l vezi încruntându-se la 80 de ani, gata să ia iar lumea-n piept și să se măsoare cu ea (avea 66 de ani când a murit).

Vorbesc de Terry Pratchett (numele întreg e mai lung), cunoscut de fani ca Sir Pterry (pentru că a primit un titlu de la Regina Elizabeta), pe care am început să-l citesc în 2008 sau 2009. Pe fiica lui, Rhianna Pratchett, am „cunoscut-o” acum 2 ani, când am (re)început să mă joc pe calculator și am dat de noul Tomb Raider (i-am văzut numele când mă uitam la detalii despre joc și am descoperit că dacă tatăl e scriitor clasic, fiica e scriitoare mai modernă, în lumea jocurilor).

Nu mai știu, dar parcă am început să-l citesc pe Sir Pterry odată cu Semne bune, o parodie de Apocalipsă (și a filmului The Omen, dar mă interesează mai puțin partea asta, că n-am văzut filmul), scrisă în colaborare cu Neil Gaiman. Are absolut tot ce-i trebuie, de la un Antihrist mic la extraterești la tibetani care ies din tunelele săpate în întreaga lume. Pasionații de conspiraționisme știu de ce.

Personajele principale din Semne bune

 

Pe urmă mi-a recomandat o prietenă seria Discworld și am început s-o citesc în ordine, de la primul volum la 30+ (nu mai știu câte erau pe piață când am ajuns la zi cu ea). Până m-am apucat de primul volum a fost mai greu: după copertă păreau să fie niște aiureli de cărți și cred că la vremea respectivă nu-mi trecuse încă tot snobismul literar, așa că eu nu citeam aiureli.

Noroc cu recomandările repetate și insistente.

the-colour-of-magic

Discworld e o serie fantasy, unde fantasy-ul are într-adevăr o notă aiurită (umorul britanic se simte clar și la el). E și o serie satirică, în care Sir Pterry ia pe rând câte o temă, de la romanele fantasy ale vremii la filme de acțiune, ziare, politică, progres, religie, tot felul de teme mici și mari. Are și niște observații foarte fine, de o ironie subtilă, la care râzi de unul singur pe mijloacele de transport în comun. Și uneori inovează și la nivel de tehnică – Terry Pratchett e unul dintre puținii scriitori pe care-i știu care reușește să folosească în mod legitim scrisul pe marginea foii de hârtie în afara textului normal, diferențele de dimensiuni între cuvinte și alte asemenea, fără să întrerupă cititul efectiv.

Cu alte cuvinte, seria e un amestec de tot felul de genuri și idei – și funcționează în fiecare direcție abordată, ca un calculator magic pe bază de șoareci (unul care chiar funcționează).

[youtube https://youtu.be/qN3tLnlixkY?t=1m41s]

Discworld evoluează de-a lungul timpului, ca lume – și părerea mea e că și Terry Pratchett evoluează ca scriitor. Pornește ca o lume fantasy destul de tipică (sau ca parodia unei lumi fantasy destul de tipice), dar pe măsură ce trece timpul se dezvoltă, au loc descoperiri și inovații și lumea devine din ce în ce mai incisivă și memorabilă.

Cu alte cuvinte, deși aproape orice carte poate fi citită scoasă din context, parcă tot aș recomanda citirea seriei în ordine…

Dar ca să mă întorc la Sir Pterry. Într-una din cărți spunea că un om nu a murit cu adevărat atâta vreme cât numele lui trăiește în continuare – și unul dintre personaje e comemorat etern când e inclus în mesajele standard ale telegrafului din Discworld (nu e chiar un telegraf, dar seamănă ca utilizare). Acum, la fel cum unii dintre fanii lui Leonard Nimoy îl desenează pe bancnotele canadiene, unii dintre fanii lui Terry Pratchett îi includ numele în partea de cod ascuns a site-urilor, ca omagiu tăcut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *