„Zei mărunți” e o carte din seria „Discworld” de Terry Pratchett publicată în 1992, dar se poate citi și singură – poate cu atât mai mult cu cât personajele principale nu-și fac apariția și prin alte cărți. Lumea e tot pe un disc de pe spatele unor elefanți care stau pe carapacea unei țestoasse care înoată prin spațiu. Zeul Om se pregătește să se întrupeze pentru a opta oară, pentru că a cam sosit vremea să-și reîntâlnească credincioșii, dar se trezește întrupat în țestoasă și lipsit de puteri.

Într-o bună zi, acum o lună și un pic, a zis bărbatul casei că ar vrea să citească seria Discworld de Terry Pratchett, care e una dintre cele mai bune serii de fantasy și umor din lume. Sau, cel puțin, asta e părerea mea. Și a multor englezi. Și nu numai. Am început s-o citesc când căutam un cadou pentru frate-miu și știam că nu prea le avea cu cititul (sau dacă le avea, nu-mi zisese mie), așa că am decis să găsesc o cale de compromis și să-i iau benzi desenate.

Pe 12 martie a murit un scriitor. Nu pot să zic că nu mă așteptam: de ceva ani buni era bolnav de Alzheimer și, deși era genul de om care nu se lasă cuprins de disperare la primul obstacol, știa și el că finalul nu e foarte departe. A militat pentru dreptul de a muri când își dorește, înainte să ajungă legumă, a participat la documentare despre eutanasiere și despre moarte – _deci _se știa foarte clar care e situația.

Una dintre cele mai simpatice explicații ale păcatului pe care le-am citit vreodată, într-o carte în care un preot și o vrăjitoare stau de vorbă: „Chiar acum are loc o dezbatere interesantă și intensă despre natura păcatului, de exemplu.” „Și ce părere au? Nu că sunt împotriva lui?” „Nu e chiar așa simplu. Problema nu e ori albă, ori neagră. Sunt multe nuanțe de cenușiu între ele.” „Nu.” „Poftim?” „Nu e niciun cenușiu, doar un alb care s-a murdărit și mă miră că nu știi asta.