Un lucru care-mi place la seria Discworld a lui Terry Pratchett e că, deși poveștile au toate loc în aceeași lume, nu e deloc necesar să le citești în ordine, ci au deseori sens și ca romane de sine stătătoare – așa că pot să recomand „Formidabilul Maurice și oastea rozătoarelor savante” fără nicio problemă. Întâmplător, asta e o carte mai degrabă pentru copii și e bazată pe basmul „Flautistul din Hamelin” (sau „Fluierașul fermecat din Hamelin”, cum l-am mai găsit).

Cartea asta a apărut demult de tot în România, la Tritonic, sub numele de „Semne bune”. Habar n-am dacă o mai publică cineva, dar tocmai se face o serie TV pe baza ei. În 1985, pe vremea când Neil Gaiman era jurnalist, nu scriitor cu renume internațional, s-a dus să-i ia un interviu lui Terry Pratchett, care fusese și el jurnalist, dar tocmai publicase al doilea roman din seria „Discworld”. S-au împrietenit repede, lucru care nu e surprinzător: amândoi aveau simțul umorului, citeau o grămadă și aveau pasiuni asemănătoare.

„Zei mărunți” e o carte din seria „Discworld” de Terry Pratchett publicată în 1992, dar se poate citi și singură – poate cu atât mai mult cu cât personajele principale nu-și fac apariția și prin alte cărți. Lumea e tot pe un disc de pe spatele unor elefanți care stau pe carapacea unei țestoasse care înoată prin spațiu. Zeul Om se pregătește să se întrupeze pentru a opta oară, pentru că a cam sosit vremea să-și reîntâlnească credincioșii, dar se trezește întrupat în țestoasă și lipsit de puteri.

Terry Pratchett e cunoscut mai ales pentru seria de „Discworld”, despre o lume sub formă de disc aflată pe spatele a patru elefanți care stau pe carapacea unei țestoase ce înoată prin spațiu. Însă înainte să fie scriitor de ficțiune, a fost jurnalist – iar la un moment dat a fost angajat la o centrală nucleară să se ocupe de tot ce ținea de contactul cu presa pentru ei. „A Slip of the Keyboard” e o colecție de texte de non-ficțiune scrise de el de-a lungul timpului.

Se dă un dispozitiv făcut dintr-un cartof. Îl folosești. Și aterizezi pe un Pământ paralel. Iar dacă îl folosești iar, ajungi pe un alt Pământ paralel. Și dacă îl folosești a treia oară, ajungi pe al treilea Pământ paralel. Și tot așa. Pe celelalte Pământuri nu există omenire, dar altfel lucrurile seamănă mai mult sau mai puțin cu ce este sau ar fi putut fi la noi. Uneori geografia e diferită, alteori plantele și animalele nu prea seamănă cu ale noastre.

Există un motiv pentru care vreau, încet-încet, să fac rost de toată seria Discworld a lui Terry Pratchett în format fizic, chit că are 41 de volume. Știți pasiunea aia de care râde lumea, de a avea o bibliotecă frumoasă? Ei bine, ăla-i motivul. Dar pe lângă asta, Terry Pratchett e unul dintre cei mai buni scriitori de umor și fantezie – nu doar că spune povești bune, dar are și observații despre oameni și lume și satirizează lumea noastră cu talent, în așa fel încât nu-ți dă niciodată în cap cu nimic, dar pune lucrurile într-o perspectivă realistă mișto.

Într-o bună zi, acum o lună și un pic, a zis bărbatul casei că ar vrea să citească seria Discworld de Terry Pratchett, care e una dintre cele mai bune serii de fantasy și umor din lume. Sau, cel puțin, asta e părerea mea. Și a multor englezi. Și nu numai. Am început s-o citesc când căutam un cadou pentru frate-miu și știam că nu prea le avea cu cititul (sau dacă le avea, nu-mi zisese mie), așa că am decis să găsesc o cale de compromis și să-i iau benzi desenate.

Terry Pratchett și Stephen Baxter – Pământul lung Într-o bună zi, un om de știință pune la dispoziția întregii omeniri schema pentru un dispozitiv cu care se poate ajunge în lumi paralele, după care dispare fără urmă. Omenirea începe să exploreze „Pământul lung”, în care fiecare pământ seamănă cât de cât cu al nostru (în afara faptului că oamenii nu există nicăieri altundeva) și apar exploratori care se avântă cât de departe pot, care întemeiază colonii noi altundeva, care rătăcesc pe ici, pe colo sau care pur și simplu își petrec sfârșitul de săptămână în lumile apropiate.

Pe 12 martie a murit un scriitor. Nu pot să zic că nu mă așteptam: de ceva ani buni era bolnav de Alzheimer și, deși era genul de om care nu se lasă cuprins de disperare la primul obstacol, știa și el că finalul nu e foarte departe. A militat pentru dreptul de a muri când își dorește, înainte să ajungă legumă, a participat la documentare despre eutanasiere și despre moarte – _deci _se știa foarte clar care e situația.

Una dintre cele mai simpatice explicații ale păcatului pe care le-am citit vreodată, într-o carte în care un preot și o vrăjitoare stau de vorbă: „Chiar acum are loc o dezbatere interesantă și intensă despre natura păcatului, de exemplu.” „Și ce părere au? Nu că sunt împotriva lui?” „Nu e chiar așa simplu. Problema nu e ori albă, ori neagră. Sunt multe nuanțe de cenușiu între ele.” „Nu.” „Poftim?” „Nu e niciun cenușiu, doar un alb care s-a murdărit și mă miră că nu știi asta.